Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Jack Williamson,
- Trăim prin credință, obișnuia tata să-mi spună. Viața de apoi e tot ce avem.
Nu eram sigur că există o viață de apoi. Întrebările mele îl tulburau pe tata, care era pastorul micuței noastre biserici. Mă punea să îngenunchiez alături de el și să ascult capitole întregi din Biblia de pe altar. Cartea aceasta sacră, spunea el, venise de pe Sfânta Mamă Terra. Arăta, într-adevăr, destul de veche, cu paginile ei îngălbenite de timp desprinzându-se de legătura crăpată de piele dar, dacă într-adevăr miracolele descrise în ea avuseseră cu adevărat loc, atunci probabil că asta se întâmplase cu sute de ani-lumină în urmă.
- Dacă există Dumnezeu, îi spuneam eu, și chiar ne ascultă rugăciunile, atunci am muri cu toții, înainte ca el să apuce să ne răspundă.
Cu un aer tragic și îndurerat, tata mă avertiza că astfel de cuvinte netrebnice îmi puneau sufletul nemuritor în pericol.
- Noi înșine suntem niște miracole, îmi spunea el, și fiecare zi de la Dumnezeu e un miracol, de asemenea. Întreaga noastră planetă e răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile primilor Pământeni care au aterizat aici. Au găsit de toate pe ea, dar, din cauza lăcomiei și a nebuniei lor, au distrus totul.
Auzisem aceeași poveste și de la învățătorul nostru, un bărbat ce nu avea decât un picior. Primele doisprezece secole din istoria planetei noastre erau considerate epoca de aur. Atunci am colonizat ma-rile continente, am tăiat marile noastre păduri și am vândut flote întregi de transportoare cu lemne și metale rare. Dar toată bunăstarea se dusese pe apa sâmbetei acum două mii de ani.
Trist, el ne arăta, din când în când, câteva relicve prețioase, pe care le ținea într-un dulap prăfuit căruia îi zicea muzeu. Printre acestea erau un tub de sticlă despre care zicea că, pe vremea când încă mai exista curent electric, strălucea cu puterea a o sută de lumânări și un telefon prăfuit cu care, în epoca de aur, puteai vorbi cu întreaga lume.
Ne născusem săraci, într-un mic sat, la fel de sărac ca și noi. De Sabat, tata predica într-o biserică cu zidurile din chirpici. În restul săptămânii, își punea hainele de lucru și măcina porumb într-o mică moară de apă. Își primea plata în saci de făină.
Grâul nu creștea decât pe terenurile din vale, căci solul de pe dealurile pe care locuiam noi se erodase mult prea tare pentru a mai putea fi cultivat. Aproape întreaga săptămână mâncam fiertură de porumb la micul dejun și mămăligă în loc de pâine. Uneori mama făcea pâine albă sau chiar prăjituri cu miere de albine, atunci când membrii bisericii care locuiau în vale ne dădeau câteva vedre de făină de grâu.
Duminicile, la slujbă, mama cânta la o orgă veche și hârâită, pentru a acompania imnurile enoriașilor. Pe atunci îmi plăcea muzica și credeam încă în promisiunea unui paradis în care cei buni și drepți aveau să trăiască fericiți pentru totdeauna, dar acum nu mai aveam niciun motiv să cred în așa ceva. Neavând nicio viață aici, acasă, nu-mi doream decât să evadez undeva, într-un univers mai mare, dar șansele ca așa ceva să se întâmple vreodată erau foarte mici.
Cel mai apropiat sistem stelar locuit era la șapte ani-lumină. Navele spațiale comerciale renunțaseră să mai vină la noi de multă vreme, căci nu mai aveam nimic de vânzare. Numai nava poștală mai asoliza, o dată la un an Pământesc. Dar și aceasta venea aproape goală și pleca cu fiecare loc ocupat de oamenii care fuseseră îndeajuns de norocoși să găsească bani de bilete.
De obicei, nava aceasta venea la vechiul Capitol, departe, pe continent. Nu fusesem niciodată acolo și, până la vârsta de doisprezece ani, nici nu am văzut niciodată o navă spațială. În dimineața aceea liniștită de duminică, restul familiei mele plecase cu căruța la o întâlnire religioasă ce avea loc într-un alt sat, în josul râului. Cum nu mă mai așteptam la nici un fel de miracol, nici acolo, nici în altă parte, fu-sesem mai mult decât fericit să rămân acasă și să mă ocup de gospodărie.
Trezit de cântecul cocoșului, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la grajd și să mulg cele trei vaci pe care le aveam. Atunci am auzit un tunet puternic. Am privit spre cer și am văzut un fulger argintiu. Am lăsat jos găleata de lapte și am privit nava căzând deasupra ruinelor unei clădiri vechi, de pe dealul de la vest de casa noastră.
Atunci obiectul s-a întors și a pornit exact spre mine.
Nemaiavând timp să fug, am rămas înghețat de frică, până când nava a ajuns deasupra livezii de mere. A mai înaintat un pic și s-a prăbușit în câmpul de porumb, ridicând un nor de praf și aruncând în aer o mulțime de pietre, la foarte mică distanță de bucătăria mamei. Tunetul a încetat. Nava a rămas nemișcată, o grămadă de fiare contorsionate.
Am rămas în continuare liniștit, așteptând să se mai întâmple ceva. Însă nu se mai întâmplă nimic. Am tras aer în piept și m-am îndreptat, nesigur, spre epavă. Ajuns lângă ea, nu am găsit nimic de văzut, în afară de metalul încă fumegând, până ce am zărit un braț omenesc, plin de sânge. Ceva mai încolo, era un picior pe care nu mai rămăsese niciun pic de piele. Un alt picior rămăsese încă atașat de corpul ars. În sfârșit, un craniu fără păr rânjea din fundul șanțului.
Năucit de această priveliște, mă gândeam că ar trebui să mă duc să-l aduc pe tata sau pe învățător sau pe șerif, dar cu toții erau plecați în satul vecin. Stăteam lângă navă neștiind ce să fac, când am văzut un vultur dând târcoale cadavrului. Am strigat și am aruncat cu pietre, încercând să-l țin departe. După puțină vreme, sosiră niște vecini din josul râului. Am adunat ce am putut, mici bucățele de metal ars, pe care le-am pus în găleata de lapte și le-am dus în biserică.
Apăru și șeriful, călare, însoțit de doctor. Priviră încruntați resturile omenești și aduseră o masă din biserică. Doctorul puse trupul pe aceasta, încercând să vadă ce lipsea. Șeriful adună și el niște bucăți de metale, le privi încurcat, după care le aruncă în șanț.
În cele din urmă plecară cu toții să ia cina sau să-și vadă de treburile lor. Eu cred că erau speriați, căci erau prea multe lucruri pe care nu le înțelegeau. Așa eram și eu, dar nu-mi plăceau muștele care zburau pe deasupra cadavrului. M-am dus în casă și am adus o pătură, să-l acopăr. După ce am mâncat o bucată de mămăligă rece și niște lapte bătut, m-am întors la rămășițele navei și am privit cerul gol. Dar nu mai căzu nimic de acolo.
Se lăsă seara. Am muls iar vacile, am hrănit porcul și am cules vreo doisprezece ouă din cuibar. Am auzit câinii lătrând și m-am dus la biserică să mă asigur că am închis ușa. Întunericul coborî în timp ce mă îndreptam spre casă. Planeta noastră nu avea lună. În întunericul dens, stelele străluceau ca niște diamante.
M-am oprit să le privesc o clipă, întrebându-mă despre străinul mort. Unde era oare casa lui? De ce venise aici? Ce se putuse întâmpla atât de rău atunci când încercase să aterizeze? Răspunsurile mă depășeau, dar am rămas așa vreme îndelungată, dorindu-mi să mă fi născut în altă parte și să fi avut șansa să văd o lume mai interesantă decât cea în care trăiam.
În casa goală, am aprins o lumânare și am mai mâncat o bucată de mămăligă rece și o bucată de pui, pe care mama le lăsase pentru mine, după care m-am dus la culcare. Încercând să uit de vulturul care dădea târcoale cadavrului, m-am întins ascultând tic-tacul vechiului ceas din hol, până când am auzit venind căruța tatălui meu.
Mama și sora mea intrară în casă în timp ce el băga caii în grajd. Știrea despre străinul mort întrerupse discuția lor despre întâlnirea religioasă. Tata aprinse o făclie când auzi și am mers împreună să-l vedem. Mama a ridicat pătura cu care-l acoperisem, pentru a arunca o privire.
Scoase un strigăt ascuțit, ceea ce-l făcu pe tata să scape torța din mână.
continuarea în ediția tipărită
Nu eram sigur că există o viață de apoi. Întrebările mele îl tulburau pe tata, care era pastorul micuței noastre biserici. Mă punea să îngenunchiez alături de el și să ascult capitole întregi din Biblia de pe altar. Cartea aceasta sacră, spunea el, venise de pe Sfânta Mamă Terra. Arăta, într-adevăr, destul de veche, cu paginile ei îngălbenite de timp desprinzându-se de legătura crăpată de piele dar, dacă într-adevăr miracolele descrise în ea avuseseră cu adevărat loc, atunci probabil că asta se întâmplase cu sute de ani-lumină în urmă.
- Dacă există Dumnezeu, îi spuneam eu, și chiar ne ascultă rugăciunile, atunci am muri cu toții, înainte ca el să apuce să ne răspundă.
Cu un aer tragic și îndurerat, tata mă avertiza că astfel de cuvinte netrebnice îmi puneau sufletul nemuritor în pericol.
- Noi înșine suntem niște miracole, îmi spunea el, și fiecare zi de la Dumnezeu e un miracol, de asemenea. Întreaga noastră planetă e răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile primilor Pământeni care au aterizat aici. Au găsit de toate pe ea, dar, din cauza lăcomiei și a nebuniei lor, au distrus totul.
Auzisem aceeași poveste și de la învățătorul nostru, un bărbat ce nu avea decât un picior. Primele doisprezece secole din istoria planetei noastre erau considerate epoca de aur. Atunci am colonizat ma-rile continente, am tăiat marile noastre păduri și am vândut flote întregi de transportoare cu lemne și metale rare. Dar toată bunăstarea se dusese pe apa sâmbetei acum două mii de ani.
Trist, el ne arăta, din când în când, câteva relicve prețioase, pe care le ținea într-un dulap prăfuit căruia îi zicea muzeu. Printre acestea erau un tub de sticlă despre care zicea că, pe vremea când încă mai exista curent electric, strălucea cu puterea a o sută de lumânări și un telefon prăfuit cu care, în epoca de aur, puteai vorbi cu întreaga lume.
Ne născusem săraci, într-un mic sat, la fel de sărac ca și noi. De Sabat, tata predica într-o biserică cu zidurile din chirpici. În restul săptămânii, își punea hainele de lucru și măcina porumb într-o mică moară de apă. Își primea plata în saci de făină.
Grâul nu creștea decât pe terenurile din vale, căci solul de pe dealurile pe care locuiam noi se erodase mult prea tare pentru a mai putea fi cultivat. Aproape întreaga săptămână mâncam fiertură de porumb la micul dejun și mămăligă în loc de pâine. Uneori mama făcea pâine albă sau chiar prăjituri cu miere de albine, atunci când membrii bisericii care locuiau în vale ne dădeau câteva vedre de făină de grâu.
Duminicile, la slujbă, mama cânta la o orgă veche și hârâită, pentru a acompania imnurile enoriașilor. Pe atunci îmi plăcea muzica și credeam încă în promisiunea unui paradis în care cei buni și drepți aveau să trăiască fericiți pentru totdeauna, dar acum nu mai aveam niciun motiv să cred în așa ceva. Neavând nicio viață aici, acasă, nu-mi doream decât să evadez undeva, într-un univers mai mare, dar șansele ca așa ceva să se întâmple vreodată erau foarte mici.
Cel mai apropiat sistem stelar locuit era la șapte ani-lumină. Navele spațiale comerciale renunțaseră să mai vină la noi de multă vreme, căci nu mai aveam nimic de vânzare. Numai nava poștală mai asoliza, o dată la un an Pământesc. Dar și aceasta venea aproape goală și pleca cu fiecare loc ocupat de oamenii care fuseseră îndeajuns de norocoși să găsească bani de bilete.
De obicei, nava aceasta venea la vechiul Capitol, departe, pe continent. Nu fusesem niciodată acolo și, până la vârsta de doisprezece ani, nici nu am văzut niciodată o navă spațială. În dimineața aceea liniștită de duminică, restul familiei mele plecase cu căruța la o întâlnire religioasă ce avea loc într-un alt sat, în josul râului. Cum nu mă mai așteptam la nici un fel de miracol, nici acolo, nici în altă parte, fu-sesem mai mult decât fericit să rămân acasă și să mă ocup de gospodărie.
Trezit de cântecul cocoșului, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la grajd și să mulg cele trei vaci pe care le aveam. Atunci am auzit un tunet puternic. Am privit spre cer și am văzut un fulger argintiu. Am lăsat jos găleata de lapte și am privit nava căzând deasupra ruinelor unei clădiri vechi, de pe dealul de la vest de casa noastră.
Atunci obiectul s-a întors și a pornit exact spre mine.
Nemaiavând timp să fug, am rămas înghețat de frică, până când nava a ajuns deasupra livezii de mere. A mai înaintat un pic și s-a prăbușit în câmpul de porumb, ridicând un nor de praf și aruncând în aer o mulțime de pietre, la foarte mică distanță de bucătăria mamei. Tunetul a încetat. Nava a rămas nemișcată, o grămadă de fiare contorsionate.
Am rămas în continuare liniștit, așteptând să se mai întâmple ceva. Însă nu se mai întâmplă nimic. Am tras aer în piept și m-am îndreptat, nesigur, spre epavă. Ajuns lângă ea, nu am găsit nimic de văzut, în afară de metalul încă fumegând, până ce am zărit un braț omenesc, plin de sânge. Ceva mai încolo, era un picior pe care nu mai rămăsese niciun pic de piele. Un alt picior rămăsese încă atașat de corpul ars. În sfârșit, un craniu fără păr rânjea din fundul șanțului.
Năucit de această priveliște, mă gândeam că ar trebui să mă duc să-l aduc pe tata sau pe învățător sau pe șerif, dar cu toții erau plecați în satul vecin. Stăteam lângă navă neștiind ce să fac, când am văzut un vultur dând târcoale cadavrului. Am strigat și am aruncat cu pietre, încercând să-l țin departe. După puțină vreme, sosiră niște vecini din josul râului. Am adunat ce am putut, mici bucățele de metal ars, pe care le-am pus în găleata de lapte și le-am dus în biserică.
Apăru și șeriful, călare, însoțit de doctor. Priviră încruntați resturile omenești și aduseră o masă din biserică. Doctorul puse trupul pe aceasta, încercând să vadă ce lipsea. Șeriful adună și el niște bucăți de metale, le privi încurcat, după care le aruncă în șanț.
În cele din urmă plecară cu toții să ia cina sau să-și vadă de treburile lor. Eu cred că erau speriați, căci erau prea multe lucruri pe care nu le înțelegeau. Așa eram și eu, dar nu-mi plăceau muștele care zburau pe deasupra cadavrului. M-am dus în casă și am adus o pătură, să-l acopăr. După ce am mâncat o bucată de mămăligă rece și niște lapte bătut, m-am întors la rămășițele navei și am privit cerul gol. Dar nu mai căzu nimic de acolo.
Se lăsă seara. Am muls iar vacile, am hrănit porcul și am cules vreo doisprezece ouă din cuibar. Am auzit câinii lătrând și m-am dus la biserică să mă asigur că am închis ușa. Întunericul coborî în timp ce mă îndreptam spre casă. Planeta noastră nu avea lună. În întunericul dens, stelele străluceau ca niște diamante.
M-am oprit să le privesc o clipă, întrebându-mă despre străinul mort. Unde era oare casa lui? De ce venise aici? Ce se putuse întâmpla atât de rău atunci când încercase să aterizeze? Răspunsurile mă depășeau, dar am rămas așa vreme îndelungată, dorindu-mi să mă fi născut în altă parte și să fi avut șansa să văd o lume mai interesantă decât cea în care trăiam.
În casa goală, am aprins o lumânare și am mai mâncat o bucată de mămăligă rece și o bucată de pui, pe care mama le lăsase pentru mine, după care m-am dus la culcare. Încercând să uit de vulturul care dădea târcoale cadavrului, m-am întins ascultând tic-tacul vechiului ceas din hol, până când am auzit venind căruța tatălui meu.
Mama și sora mea intrară în casă în timp ce el băga caii în grajd. Știrea despre străinul mort întrerupse discuția lor despre întâlnirea religioasă. Tata aprinse o făclie când auzi și am mers împreună să-l vedem. Mama a ridicat pătura cu care-l acoperisem, pentru a arunca o privire.
Scoase un strigăt ascuțit, ceea ce-l făcu pe tata să scape torța din mână.
continuarea în ediția tipărită
