Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Daniel Pearlman,
Sunetul televizorului ei portabil îi bâzâi în urechi prin receptorii stereo implantați acolo, dar nu putu să dea sunetul destul de tare pentru a astupa flecăreala acelor părinți ai ei, care încercau atât de disperat să împiedice operația ei de inimă, chiar și azi, în ziua în care a fost programată. Volumul audio era prestabilit din fabricație, astfel încât să nu poți bloca sunetele lumii exterioare, fie că vrei să le auzi sau nu. Așa că stătea scăldată în valuri sonice venite din cele două lumi, un fel de stereo pe care toți copiii îl numeau interfereo. Bărbatul cu ochi triști din televizor descria distrugerea criminală a unei suprafețe de păduri tropicale din sud-estul Asiei, în timp ce părinții ei conti-nuau că se certe cu membrii Comisiei pentru drepturile extracopilului lor de a fi exclus din operația planificată.
Cheri era destul de sigură că părinții ei vor câștiga recursul. Nu încetaseră deloc să o asigure de asta în acele ultime două săptămâni de înfățișări în fața unor comitete și comisii mai mici. Așa că toată jena prin care o făceau să treacă nu o mai supăra atât de tare. Mama ei putea să topească titanul de pe capsula unei rachete cu lacrimile ei, iar tatăl ei putea folosi logica pentru a face ca ziua să pară noapte. O instruiseră să tacă, să nu răspundă nici dacă era întrebată (în mod legal, un copil de șapte ani nu trebuia să spună nimic), așa că își frecă umărul pe furiș, acolo unde încă o mai durea după bătaia din seara trecută și încercă să se concentreze asupra dezastrului din sud-estul Asiei.
“Este probabil fapta plină de răutate pură comisă de anticonservaționiști”, spuse vocea de pe video în timp se ce prezenta o imagine de sus cu pogoane de verdeață exfoliată. „Biologii esti-mează că cel puțin o sută de specii de creaturi au fost distruse pentru totdeauna de acest act atroce, iar unele dintre ele nici măcar nu fuseseră catalogate.”
Cheri se putea imagina pe sine ca fiind una din acele mici creaturi al căror neam nu mai existase nicăieri în lume. Se putea imagina sărind de pe o frunză tremurândă pe alta, bătând din aripile ei opărite de durere în timp ce fumuri otrăvitoare întunecau aerul în jur. Existau Cheri în toată lumea, gândi ea, bilioane de copii ca ea – dar nu mai erau decât câteva din acele ființe mici ale căror aripi slăbite le simțea bătând pe propriul spate (dureros), iar acum nici măcar una nu mai trăia.
„Moștenirea noastră biologică de neînlocuit.”
Se înfioră și buzele ei mimară o propoziție care îi inspirase groază îmbibată cu respect cu mult înainte de a fi destul de mare pentru a o înțelege.
- ... singurul nostru extracopil! spunea tatăl ei celor doi bărbați cu buze subțiri și celor trei femei cu fețe neprietenoase care stăteau de o parte și în capul unei mese lungi, ei stând în fața a trei dintre ei. Camera avea culoarea obișnuită de verde guvernamental, ca de vomă, dar avea și un birou cu calculator într-un colț și un perete plin cu cărți cu coperți neagre, avea chiar și un covor verde, spre deosebire de camerele de ședință reci prin care mai fusese târâtă până acum. Altfel nici nu ți-ai fi dat seama că te aflai în fața celei mai înalte comisii de recurs din țară, Comitetul de jurați în probleme de etică biomedicală pentru extracopii – pe scurt, BEBOP1.
În spatele capului președintelui Comisiei se aflau șipcile verticale ale jaluzelelor, și prin acestea se putea vedea cupola albă a Capitoliului. Se presupunea că n-ar trebui să se simtă speriată. Părinții ei o asiguraseră că ei nu erau. Când aveai dreptate, nu trebuia să-ți fie frică, au spus ei. Cheri nu era si-gură că avea atâta „dreptate”.
Tatăl ei, ce ședea la capătul mesei, în stânga, împungea cu degetul când făcea o declarație:
- Există familii în această țară cu doi sau chiar trei extracopii cărora ar trebui să li se dea prioritate, sau măcar dreptul de a se oferi voluntar pentru a procedură așa ... așa de salvatoare, ca cea pentru care ați programat-o pe fiica noastră.
continuarea în ediția tipărită
Cheri era destul de sigură că părinții ei vor câștiga recursul. Nu încetaseră deloc să o asigure de asta în acele ultime două săptămâni de înfățișări în fața unor comitete și comisii mai mici. Așa că toată jena prin care o făceau să treacă nu o mai supăra atât de tare. Mama ei putea să topească titanul de pe capsula unei rachete cu lacrimile ei, iar tatăl ei putea folosi logica pentru a face ca ziua să pară noapte. O instruiseră să tacă, să nu răspundă nici dacă era întrebată (în mod legal, un copil de șapte ani nu trebuia să spună nimic), așa că își frecă umărul pe furiș, acolo unde încă o mai durea după bătaia din seara trecută și încercă să se concentreze asupra dezastrului din sud-estul Asiei.
“Este probabil fapta plină de răutate pură comisă de anticonservaționiști”, spuse vocea de pe video în timp se ce prezenta o imagine de sus cu pogoane de verdeață exfoliată. „Biologii esti-mează că cel puțin o sută de specii de creaturi au fost distruse pentru totdeauna de acest act atroce, iar unele dintre ele nici măcar nu fuseseră catalogate.”
Cheri se putea imagina pe sine ca fiind una din acele mici creaturi al căror neam nu mai existase nicăieri în lume. Se putea imagina sărind de pe o frunză tremurândă pe alta, bătând din aripile ei opărite de durere în timp ce fumuri otrăvitoare întunecau aerul în jur. Existau Cheri în toată lumea, gândi ea, bilioane de copii ca ea – dar nu mai erau decât câteva din acele ființe mici ale căror aripi slăbite le simțea bătând pe propriul spate (dureros), iar acum nici măcar una nu mai trăia.
„Moștenirea noastră biologică de neînlocuit.”
Se înfioră și buzele ei mimară o propoziție care îi inspirase groază îmbibată cu respect cu mult înainte de a fi destul de mare pentru a o înțelege.
- ... singurul nostru extracopil! spunea tatăl ei celor doi bărbați cu buze subțiri și celor trei femei cu fețe neprietenoase care stăteau de o parte și în capul unei mese lungi, ei stând în fața a trei dintre ei. Camera avea culoarea obișnuită de verde guvernamental, ca de vomă, dar avea și un birou cu calculator într-un colț și un perete plin cu cărți cu coperți neagre, avea chiar și un covor verde, spre deosebire de camerele de ședință reci prin care mai fusese târâtă până acum. Altfel nici nu ți-ai fi dat seama că te aflai în fața celei mai înalte comisii de recurs din țară, Comitetul de jurați în probleme de etică biomedicală pentru extracopii – pe scurt, BEBOP1.
În spatele capului președintelui Comisiei se aflau șipcile verticale ale jaluzelelor, și prin acestea se putea vedea cupola albă a Capitoliului. Se presupunea că n-ar trebui să se simtă speriată. Părinții ei o asiguraseră că ei nu erau. Când aveai dreptate, nu trebuia să-ți fie frică, au spus ei. Cheri nu era si-gură că avea atâta „dreptate”.
Tatăl ei, ce ședea la capătul mesei, în stânga, împungea cu degetul când făcea o declarație:
- Există familii în această țară cu doi sau chiar trei extracopii cărora ar trebui să li se dea prioritate, sau măcar dreptul de a se oferi voluntar pentru a procedură așa ... așa de salvatoare, ca cea pentru care ați programat-o pe fiica noastră.
continuarea în ediția tipărită
