Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Daniel Abraham,
- S-a adunat ceva lume, spuse Pauel, din Paris.
- E ciudat, răspunse Renz, aruncându-și privirea peste sală, astfel încât Pauel să poată vedea mai bine. Oamenii sunt speriați.
Când Renz începuse să lucreze la astfel de transmisiuni – când începuse ceea ce Anna numea „viața lui în fața unui ecran divizat” – dorise ca ferestrele de pe monitorul din mintea lui să le permită oamenilor din celula sa să se vadă unul pe altul, să aibă sentimentul că sunt față în față, nu doar să arate ceea ce vedeau ei. Trecuseră multe luni până ce se obișnuise cu vocile unor oameni pe care nu-i putea vedea și cu micile ferestre deschise pe ecranul său prin care putea observa ce se petrecea în locurile unde erau aceștia, prin proprii lor ochi. Acum, conversațiile cu ei aveau un aer de intimitate; era de parcă ei făceau parte din propria lui ființă: Pauel și Marquez, Paasikivi și Thorn.
Sala era plină cu agenți CCA – Centrul de Comandă Antiterorist. Nu mai rămăsese niciun scaun liber și mulți alții erau conectați la întâlnire, lucru care se putea vedea și din traficul de Internet suprasaturat. Aerul era dens de la căldura și mirosul emanat de corpurile omenești.
Dintre ceilalți membri ai celulei sale, doar Marquez era prezent, stând lângă el și bătând nerăbdător darabana pe brațul fotoliului. Pauel, Paasikivi și Thorn se conectaseră de pe unde era fiecare. Spre exemplu, Pauel se afla în apartamentul său, întins pe vechea lui canapea așa că puteau vedea cu toții, prin fereastra lui murdară din tavan, cerul alb-albastru de deasupra Parisului în timp ce el, la rândul lui, putea să-i vadă pe ceilalți: pe Thorn, mic și întu-necat ca un arab și pe Paasikivi, cu părul ei tuns scurt și puțin încărunțit. Renz se întrebă cât mai aveau de gând cei doi să pretindă că nu sunt iubiți și apoi plasă toate ferestrele într-o parte pentru a-l putea urmări cât mai bine pe tipul de pe scenă.
- Renz, am auzit că Anna e iar în spital, îi spuse Paasikivi, pe un ton întrebător.
- E doar convalescentă, nimic grav, răspunse Renz.
Bărbatul din fața sa dădu din cap, spuse ceva pe un canal de comunicare privat și păși spre marginea scenei. În Denver, Thorn își amesteca zahărul din cafea puțin cam prea tare, izbind lingurița de ceașcă, așa cum făcea atunci când nu era în apele lui. Renz micșoră sonorul de la canalul de comunicare cu el.
- Bună ziua, spuse bărbatul. Mai întâi, vreau să vă urez bunvenit. Și mi-aș dori să fiți atât de mulți și la ședințele de buget.
Din mulțime se auzi un val de râsete nervoase. Fără să-și dea seama, Renz se trezi chicotind și el, la fel ca toți ceilalți. Când realiză asta, se opri imediat.
- Pentru cei care nu mă cunosc deja, mă numesc Alan Andrews. Sunt ofițerul responsabil cu strategia al departamentului teoretic din cadrul Consiliului de Securitate Global. Considerați-mă un fel de traducător al limbii care se vorbește în Turnul de Fildeș.
- Se crede tare glumeț rahatul ăsta, nu-i așa? întrebă Pauel.
- Sunt sigur că ați auzit deja cu toții de anomaliile apărute, continuă vorbitorul. Experiența GO 47 cu fetele din New York, cea a lui GO 80 cu bătrâna din Bali și neconcordanțele apărute în bazele de date ale CCA. Sunt aici ca să vă aduc la cunoștință părerea pe care și-au făcut-o cei de la departamentul teoretic în legătură cu toate aceste incidente.
- Ai dreptate, Pauli, răspunse Marquez. Dar ești sigur că e un rahat? Mie mi se pare că seamănă, mai degrabă, a maimuță.
- Liniște! le ceru Renz. Vreau să ascult ce are de spus.
- Primul lucru pe care doresc să-l clarific, spuse bărbatul, cu mâinile întinse înainte, de parcă s-ar fi apărat de ceva invizibil, e că nu există nicio legătură directă între aceste accidente și vreuna din rețelele teroriste cunoscute. Ceva nu e în regulă și știm cu toții asta, dar e sigur că nu asistăm la o conspirație. E vorba de altceva.
Bărbatul își lăsă mâinile jos.
- Asta a fost vestea bună. Vestea rea e că lucrurile sunt mult mai grave decât o conspirație.
continuarea în ediția tiparită
- E ciudat, răspunse Renz, aruncându-și privirea peste sală, astfel încât Pauel să poată vedea mai bine. Oamenii sunt speriați.
Când Renz începuse să lucreze la astfel de transmisiuni – când începuse ceea ce Anna numea „viața lui în fața unui ecran divizat” – dorise ca ferestrele de pe monitorul din mintea lui să le permită oamenilor din celula sa să se vadă unul pe altul, să aibă sentimentul că sunt față în față, nu doar să arate ceea ce vedeau ei. Trecuseră multe luni până ce se obișnuise cu vocile unor oameni pe care nu-i putea vedea și cu micile ferestre deschise pe ecranul său prin care putea observa ce se petrecea în locurile unde erau aceștia, prin proprii lor ochi. Acum, conversațiile cu ei aveau un aer de intimitate; era de parcă ei făceau parte din propria lui ființă: Pauel și Marquez, Paasikivi și Thorn.
Sala era plină cu agenți CCA – Centrul de Comandă Antiterorist. Nu mai rămăsese niciun scaun liber și mulți alții erau conectați la întâlnire, lucru care se putea vedea și din traficul de Internet suprasaturat. Aerul era dens de la căldura și mirosul emanat de corpurile omenești.
Dintre ceilalți membri ai celulei sale, doar Marquez era prezent, stând lângă el și bătând nerăbdător darabana pe brațul fotoliului. Pauel, Paasikivi și Thorn se conectaseră de pe unde era fiecare. Spre exemplu, Pauel se afla în apartamentul său, întins pe vechea lui canapea așa că puteau vedea cu toții, prin fereastra lui murdară din tavan, cerul alb-albastru de deasupra Parisului în timp ce el, la rândul lui, putea să-i vadă pe ceilalți: pe Thorn, mic și întu-necat ca un arab și pe Paasikivi, cu părul ei tuns scurt și puțin încărunțit. Renz se întrebă cât mai aveau de gând cei doi să pretindă că nu sunt iubiți și apoi plasă toate ferestrele într-o parte pentru a-l putea urmări cât mai bine pe tipul de pe scenă.
- Renz, am auzit că Anna e iar în spital, îi spuse Paasikivi, pe un ton întrebător.
- E doar convalescentă, nimic grav, răspunse Renz.
Bărbatul din fața sa dădu din cap, spuse ceva pe un canal de comunicare privat și păși spre marginea scenei. În Denver, Thorn își amesteca zahărul din cafea puțin cam prea tare, izbind lingurița de ceașcă, așa cum făcea atunci când nu era în apele lui. Renz micșoră sonorul de la canalul de comunicare cu el.
- Bună ziua, spuse bărbatul. Mai întâi, vreau să vă urez bunvenit. Și mi-aș dori să fiți atât de mulți și la ședințele de buget.
Din mulțime se auzi un val de râsete nervoase. Fără să-și dea seama, Renz se trezi chicotind și el, la fel ca toți ceilalți. Când realiză asta, se opri imediat.
- Pentru cei care nu mă cunosc deja, mă numesc Alan Andrews. Sunt ofițerul responsabil cu strategia al departamentului teoretic din cadrul Consiliului de Securitate Global. Considerați-mă un fel de traducător al limbii care se vorbește în Turnul de Fildeș.
- Se crede tare glumeț rahatul ăsta, nu-i așa? întrebă Pauel.
- Sunt sigur că ați auzit deja cu toții de anomaliile apărute, continuă vorbitorul. Experiența GO 47 cu fetele din New York, cea a lui GO 80 cu bătrâna din Bali și neconcordanțele apărute în bazele de date ale CCA. Sunt aici ca să vă aduc la cunoștință părerea pe care și-au făcut-o cei de la departamentul teoretic în legătură cu toate aceste incidente.
- Ai dreptate, Pauli, răspunse Marquez. Dar ești sigur că e un rahat? Mie mi se pare că seamănă, mai degrabă, a maimuță.
- Liniște! le ceru Renz. Vreau să ascult ce are de spus.
- Primul lucru pe care doresc să-l clarific, spuse bărbatul, cu mâinile întinse înainte, de parcă s-ar fi apărat de ceva invizibil, e că nu există nicio legătură directă între aceste accidente și vreuna din rețelele teroriste cunoscute. Ceva nu e în regulă și știm cu toții asta, dar e sigur că nu asistăm la o conspirație. E vorba de altceva.
Bărbatul își lăsă mâinile jos.
- Asta a fost vestea bună. Vestea rea e că lucrurile sunt mult mai grave decât o conspirație.
continuarea în ediția tiparită
