Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Ken Wharton,
- Un albatros, tăti-cule! Chipul pistruiat al lui Sally exprima o bucurie fără margini. Un albatros!
Hank clipi de câteva ori nedumerit din hamacul său întins sub un pâlc de mangrove roșii. Fiica sa se afla dincolo de raza lui vizuală.
- De unde știi tu cum arată un albatros?
- Vino mai repede odată, tăticule! Haide…
Fata făcu un pas spre el și l-a tras de ceea ce a mai rămas din bluza lui favorită, o cămașă albastră extrem de uzată, pe care o avea încă de pe vremea când era profesor în Statele Unite.
În cele din urmă Hank s-a ridicat în capul oaselor și a luat-o pe urmele fiicei sale până în laguna îngustă. Pășind în urma ei prin apa până la glezne, bărbatul și-a dat seama că-și uitase pălăria.
- Așteaptă o secundă, Sally
Fata și-a continuat, însă, înaintarea fără să privească înapoi. „Dă-o naibii”, și-a spus, conti-nuând să meargă în urma ei. Nu ar fi pentru prima oară când și-ar prăji bucata de chelie din vârful capului în puternicul soare ecuatorial. Ieșind cu picioarele din apă, cei doi au cotit la stânga, urmând cărarea principală ce traversa plaja cu nisip alb.
- Unde-i maică-ta? a întrebat el.
- Cu cintezoii, a fost răspunsul scurt al lui Sally, care făcea tot posibilul să fie răbdătoare cu tatăl ei.
Desigur. Acele pă-sărele gălăgioase și plictisitoare, pe care nu le va putea deosebi niciodată între ele. Dacă soția lui ar studia și alte asemenea păsări, chiar s-ar pu-tea ca și el să fie interesat de munca ei. Chiar în timp ce se gândea la aceste lucruri, Hank trecea pe lîngă o pereche de păsărele comice, de culoare albă strălucitoare, excepție fă-când pata de culoare neagră din jurul ciocului portocaliu-gălbui, ce le făcea să arate ca niște mascați. Cele două înaripate mergeau clătinat în jurul unei încercări jalnice de cuib. În acest timp, trei exemplare minunate de pasăre-fregată, cu pete roșii la ochi, stăteau în apropiere, umflându-și gușele și agitându-se amenințător. Toate păsările îi ignorau pe oameni cu nepăsarea caracteristică Insulelor Galapagos, fapt ce le făcea subiecte de studiu foarte apreciate. Dar în ciuda acestor aspecte, Julia hoinărea prin toată insula în căutarea blestemaților de cintezoi.
Sally l-a condus pe cărarea ce ducea spre cele două faruri alimentate cu energie solară, care ghidau acele mici și insuportabile vase de croazieră chiar până în inima insulei Genovesa. După numai un minut de cățărare, Hank și-a dat seama cu rușine că gâfîia. A aruncat o privire în jos către întinderea albastră din Golful Darwin și a luat, cu inima îndoită, hotărârea de a se apuca din nou de înot.
În cele din urmă, au ajuns în vârf și imaginea i-a apărut brusc în fața ochilor. Așezată pe o veche placă memorială chiar pe marginea stâncii, se afla o pasăre albă, imensă, cu un cioc galben, în formă de cârlig. Era, de fapt, un albatros.
- Cum așa, mormăi Hank, curiozitatea crescân-du-i parcă împotriva voinței sale.
I se spusese că aceste păsări erau în număr foarte mare pe insula Espaniola, în sudul îndepărtat al arhipelagului Galapagos. Chiar a văzut odată acolo o colonie uriașă. Dar pe această insulă, la o sută de mile spre nord, nu văzuse albatroși niciodată. Nici măcar unul, în toți cei trei ani petrecuți aici.
- Trebuie să se fi rătăcit, i-a spus Hank fiicei sale. Mama o să fie tare curioasă.
Dar se pare că Sally nu terminase încă. Era deja la jumătatea drumului spre următoarea stâncă. Hank a suspinat și a început din nou să meargă.
- Acolo ce mai e? Altul?
Hank s-a oprit brusc când era aproape de vârf, putând vedea de acolo până în părțile îndepărtate ale insulei. Chiar mai era unul! Și încă unul… Cu fiecare pas, fața îi exprima o mirare tot mai mare.
Acolo, pe Genovesa, la o sută de mile de ruta lor obișnuită, aproape 60 de albatroși s-au pierdut în exact același loc.
continuarea în ediția tipărită
Hank clipi de câteva ori nedumerit din hamacul său întins sub un pâlc de mangrove roșii. Fiica sa se afla dincolo de raza lui vizuală.
- De unde știi tu cum arată un albatros?
- Vino mai repede odată, tăticule! Haide…
Fata făcu un pas spre el și l-a tras de ceea ce a mai rămas din bluza lui favorită, o cămașă albastră extrem de uzată, pe care o avea încă de pe vremea când era profesor în Statele Unite.
În cele din urmă Hank s-a ridicat în capul oaselor și a luat-o pe urmele fiicei sale până în laguna îngustă. Pășind în urma ei prin apa până la glezne, bărbatul și-a dat seama că-și uitase pălăria.
- Așteaptă o secundă, Sally
Fata și-a continuat, însă, înaintarea fără să privească înapoi. „Dă-o naibii”, și-a spus, conti-nuând să meargă în urma ei. Nu ar fi pentru prima oară când și-ar prăji bucata de chelie din vârful capului în puternicul soare ecuatorial. Ieșind cu picioarele din apă, cei doi au cotit la stânga, urmând cărarea principală ce traversa plaja cu nisip alb.
- Unde-i maică-ta? a întrebat el.
- Cu cintezoii, a fost răspunsul scurt al lui Sally, care făcea tot posibilul să fie răbdătoare cu tatăl ei.
Desigur. Acele pă-sărele gălăgioase și plictisitoare, pe care nu le va putea deosebi niciodată între ele. Dacă soția lui ar studia și alte asemenea păsări, chiar s-ar pu-tea ca și el să fie interesat de munca ei. Chiar în timp ce se gândea la aceste lucruri, Hank trecea pe lîngă o pereche de păsărele comice, de culoare albă strălucitoare, excepție fă-când pata de culoare neagră din jurul ciocului portocaliu-gălbui, ce le făcea să arate ca niște mascați. Cele două înaripate mergeau clătinat în jurul unei încercări jalnice de cuib. În acest timp, trei exemplare minunate de pasăre-fregată, cu pete roșii la ochi, stăteau în apropiere, umflându-și gușele și agitându-se amenințător. Toate păsările îi ignorau pe oameni cu nepăsarea caracteristică Insulelor Galapagos, fapt ce le făcea subiecte de studiu foarte apreciate. Dar în ciuda acestor aspecte, Julia hoinărea prin toată insula în căutarea blestemaților de cintezoi.
Sally l-a condus pe cărarea ce ducea spre cele două faruri alimentate cu energie solară, care ghidau acele mici și insuportabile vase de croazieră chiar până în inima insulei Genovesa. După numai un minut de cățărare, Hank și-a dat seama cu rușine că gâfîia. A aruncat o privire în jos către întinderea albastră din Golful Darwin și a luat, cu inima îndoită, hotărârea de a se apuca din nou de înot.
În cele din urmă, au ajuns în vârf și imaginea i-a apărut brusc în fața ochilor. Așezată pe o veche placă memorială chiar pe marginea stâncii, se afla o pasăre albă, imensă, cu un cioc galben, în formă de cârlig. Era, de fapt, un albatros.
- Cum așa, mormăi Hank, curiozitatea crescân-du-i parcă împotriva voinței sale.
I se spusese că aceste păsări erau în număr foarte mare pe insula Espaniola, în sudul îndepărtat al arhipelagului Galapagos. Chiar a văzut odată acolo o colonie uriașă. Dar pe această insulă, la o sută de mile spre nord, nu văzuse albatroși niciodată. Nici măcar unul, în toți cei trei ani petrecuți aici.
- Trebuie să se fi rătăcit, i-a spus Hank fiicei sale. Mama o să fie tare curioasă.
Dar se pare că Sally nu terminase încă. Era deja la jumătatea drumului spre următoarea stâncă. Hank a suspinat și a început din nou să meargă.
- Acolo ce mai e? Altul?
Hank s-a oprit brusc când era aproape de vârf, putând vedea de acolo până în părțile îndepărtate ale insulei. Chiar mai era unul! Și încă unul… Cu fiecare pas, fața îi exprima o mirare tot mai mare.
Acolo, pe Genovesa, la o sută de mile de ruta lor obișnuită, aproape 60 de albatroși s-au pierdut în exact același loc.
continuarea în ediția tipărită
