Colectia de povestiri sci-fi

Un rechin de nisip sãri din vârful dunei doar pentru a fi înºfãcat de o pasãre-crab ºi sfâºiat. Hirald se trânti la pãmânt, înfãºurându-se în mantie ºi trãgându-ºi gluga pe cap. Mantia avea aceeaºi culoare ca ºi nisipul violet, astfel cã din ea nu se mai vedeau decât ochelarii Toshiba ºi tocul pistolului. Era o pasãre-crab micã, dar învãþase demult sã nu le subestimeze. Dacã prada era prea mare pentru a o putea ucide, pasãrea se mulþumea ºi cu bucãþi din ea. Pentru pãsãrile-crab nicio sursã de proteinã nu putea fi prea mare ca sã nu o atace. Din pãcate sau din fericire, toate formele de viaþã de pe Vatch se hrãneau cu proteine ne-umane, aºa cã pentru pãsãrile-crab carnea omeneascã nu prezenta niciun interes.
Pasãrea sfâºie rechinul cu picioarele în formã de lamã ºi cu mandibulele puternice ºi zburã cu restul sângerând, probabil pentru a-l duce puilor. Hirald se ridicã în picioare: era o femeie înaltã, îmbrãcatã într-un costum strâns pe corp, împãnat cu tuburi de rãcire ºi buzunare impenetrabile. În spate avea un rucsac de supravieþuire special conceput pentru deºert, pentru a crea impresia corectã. Formidabilul ei pistol era ascuns într-un toc închis, pãrând doar o simplã armã cu proiectile. κi scoase ochelarii ºi masca de protecþie ºi le îndesã într-unul dintre multele buzunare, apoi o porni mai departe de-a lungul dunelor. Trãsãturile ei fine, ochii albaºtri ºi pãrul lung ºi blond erau expuse la temperaturi foarte ridicate ºi la raze ultraviolete ce-þi puteau arde pielea pe loc. Mergea aºa de câteva sãptãmâni ºi, din când în când, bea câte o gurã de apã, în caz cã cineva ar fi urmãrit-o.

***

I se spunea, inevitabil, Snow. Dar, cu masca pe faþã ºi cu roba de culoarea nisipului, nu-þi dãdeai seama din prima cã era albinos. Masca, fãcutã din carapacea unui melc uriaº de nisip, era cea care-l fãcuse renumit. Masca ºi obiceiul de a lãsa cadavre în urmã. Recompensa actualã pentru sperma sa ajunsese la douãzeci de mii de ºilingi sau la echivalentul lor în cupru sau mangan sau oricare alt metal preþios. Mulþi încercaserã sã o obþinã ºi acesta era ºi epitaful lor: ei au încercat.
Snow ºtia cã s-ar putea sã fie aºteptat de vânãtorii de recompense la staþia de apã. Aceºtia erau de obicei înarmaþi, puternici ºi bine antrenaþi. Ce-i oprea pe mulþi era codul de onoare al lui Andronache. Snow nu dãdea niciun ban pe el. Nãscut pe Pãmânt, cu atât de multã vreme în urmã cã nici el nu mai ºtia când, renunþase demult la orice principii care l-ar fi putut ucide. Moralitatea, spunea el adesea, este o invenþie pur omeneascã, care funcþioneazã doar în vremurile bune ºi de belºug. Un alt aforism de-al lui suna cam aºa: „Dacã te trezeºti fãrã vâsle într-o mare de rahat, nu te aºtepta sã fii salvat de garda de coastã.” Contemporanii sãi de pe Vatch nu reuºiserã niciodatã sã priceapã ce vroia sã spunã, dar era cumva de înþeles: pentru ei cuvinte de genul „mare”, „vâslã” sau „coastã” nu aveau niciun sens.
Staþia de apã era o clãdire ovalã, ridicatã la zece metri de pãmânt, pe o pãdure de schele. Bine înºurubat în pãmânt, era robinetul de energie geotermalã care alimenta transformatorul – ceea ce fãcea posibilã existenþa oamenilor pe aceastã planetã fãrã pic de apã. Transformatorul prelua componentele complexe, extrãgea hidrogenul elementar din ele ºi îl combina cu oxigenul, care se gãsea din belºug în algele uscate care, de altfel, dãdeau acea nuanþã de violet nisipului de pe Vatch. Ce rezulta era apã, dar ºi alte sub-produse: metale rare ºi compuºi ciudaþi de cremene, care formau o parte din exporturile principale ale planetei.
În timp ce urca ultima dunã, Snow porni amplificatorul de imagini ºi scanã împrejurimile. Staþia era ca un mic orãºel, era centrul comerþului, centrul vieþii. Se încruntã sub mascã. Din nefericire, avea nevoie de apã în aceastã ultimã etapã a cãlãtoriei ºi era singurul loc de unde putea sã o obþinã.
Coborî cu paºi mari duna, cãtre un drumeag prãfuit care se târa spre staþie. Pe marginea drumului, un hoþ de apã zãcea în agonie, pe fundul unui container de condensare. Degetele arse zgâriau anevoie sticla încinsã. Snow trecu pe lângã el, ignorându-l. Era o pedeapsã durã, dar cum altfel putea fi tratat un astfel de individ, pentru care semenii nu erau altceva decât niºte butoiaºe de apã ambulante? Pe mãsurã ce se apropia de staþie, începu sã audã strigãtele vânzãtorilor de jos, de pe pãmânt, ºi reuºi sã vadã agitaþia din labirintul de sub schele. Dupã puþinã vreme intrã în acel vacarm; apoi împinse uºa Casei de Nisip.