Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Vernor Vinge,
- Deci, cum îți place noul job?
Dixie Mae își ridică privirea din tastatură și zări un chip plin de coșuri, care o privea atent de după peretele despărțitor al biroului.
- E mult mai bine decât la învârtit hamburgeri, Victor, spuse ea.
Victor se ridică și se arătă în întregime.
- Da? O să te plictisești foarte repede.
De fapt, Dixie Mae era de aceeași părere. Dar consultant clientelă la Lotsa Tech era o slujbă adevărată, un picior în ușa celei mai mari companii high-tech din lume.
- Mai slăbește-mă, Victor! E prima noastră zi.
Mda, era prima zi dacă nu țineai cont și de cele șase zile de cursuri pentru familiarizarea cu produsele.
- Dacă nu suporți asta, înseamnă că nu te poți concentra mai mult decât un greiere, mai spuse ea.
- Ăsta e un semn de inteligență, Dixie Mae. Sunt destul de deștept ca să-mi dau seama când ceva nu merită atenția unei minți deosebit de creative.
Grr.
- Atunci, până la sfârșitul verii mintea ta deosebit de creativă o să-ți părăsească tărtăcuța.
Victor zâmbi cu superioritate.
- Ai dreptate. Se gândi o secundă, apoi continuă mai liniștit. Dar vezi, fac asta ca să am material pentru articolele mele din Bruin. Știi tu, titluri de-o șchioapă gen „Noi ateliere ilegale” sau „Mort de plictiseală”. Nu m-am hotărât dacă să fie ceva amuzant sau cu adânci implicații sociale. În orice caz, spuse el coborându-și vocea cu încă un ton, până la sfârșitul săptămânii viitoare, eu o șterg de aici, toată această experiență sordidă mi-a provocat destule leziuni cerebrale.
- Și nu ajuți deloc clienții, nu-i așa, Victor? Le dai doar niște indicații ilare, dar greșite?
Victor se încruntă.
- Te anunț că voi fi clar în exprimare și cu adevărat de ajutor... cel puțin pentru încă o zi-două. Rânjetul de nevăstuică îi reapăru pe față. Nu voi fi Jigodia de Consultant din Iad decât cu puțin timp înainte de a-mi da demisia.
Asta e clar. Dixie Mae se întoarse la tastatura ei.
- Bine, Victor. Între timp, ce-ar fi dacă m-ai lăsa să-mi fac treaba pentru care sunt plătită?
Tăcere. Tăcere furioasă, ofensată? Nu, era mai degrabă o tăcere pofticioasă, gen te-dezbrac-din-priviri. Dar Dixie Mae nu-i dădu atenție. Putea tolera o astfel de tăcere atât timp cât pofticiosul păstra distanța.
După o clipă, se auzi cum Victor se aruncă pe scaun, în cubiculul alăturat.
Bătrânu’ Victor fusese de la început o pacoste. Se pricepea la învârtit cuvintele; dacă vroia, putea să explice ceva la fel de bine ca orice altă persoană întâlnită vreodată de Dixie Mae. În același timp, menționa întruna ce educat era și ce pierdere de vreme era acest contract de consultanță pentru clienți. Dl.Johnson – tipul care conducea cursurile de familiarizare – era un bun profesor, dar toată săptămâna deșteptul de Victor pusese la încercare răbdarea bietului om. Mda, Victor nu prea avea ce să caute aici, dar nu din motivele cu care se lăuda.
Lui Dixie Mae îi luă aproape o oră să răspundă la încă șapte întrebări. Pentru una din ele a fost nevoie de ceva căutări, era o întrebare foarte ciudată despre Voxalot pentru norvegieni. Bun, poate că te saturi de slujba asta în câteva zile, dar faptul că ajuți oamenii îți dă un sentiment de moralitate. Și, din prelegerile domnului Johnson, știa că dacă predă răspunsul în seara asta până la ora închiderii, poate să-și petreacă toată după-amiaza încercând să afle cum poate face programul de voce al LotsaTech să recunoască vocalele norvegiene.
Dixie Mae nu mai fusese niciodată consilier clientelă; până să treacă testele de săptămâna trecută ale Profesorului Reich, cea mai bună slujbă a ei fusese într-adevăr la învârtit hamburgeri. Dar, la fel ca o lume întreagă și atâția țapi ispășitori, Dixie a fost adesea victima consultanței pentru clienți. A cumpărat o carte nouă sau o rochie drăguță, care s-a rupt sau nu a fost mărimea potrivită – așa că a scris celor de la serviciul de consultanță, dar nu i-a răspuns nimeni sau i-au trimis niște răspunsuri standard nefolositoare, sau au încercat să-i mai vândă ceva – în tot acest timp spunându-i că scopul lor principal era satisfacerea clientului.
Dar acum, LotsaTech schimba totul. Șefii cei mari își dăduseră seama cât de important era ca oameni în carne și oase să ajute clienți în carne și oase. Angajau sute și sute de persoane ca Dixie Mae. Nu era o slujbă foarte bine plătită, iar prima săptămână fusese cam dificilă, întrucât toți erau închiși aici, pe durata cursurilor pregătitoare.
Dar lui Dixie Mae nu îi păsa. „LotsaTech e Forța Tech”. Înainte, acest motto i se păruse stupid. Dar LotsaTech era o companie mare; pe lângă care IBM și Microsoft păreau neînsemnate. Din cauza asta fusese puțin nervoasă, își imaginase că va ajunge într-o încăpere mai mare decât un teren de fotbal, în care se întindeau mici separeuri pentru birouri cât vedeai cu ochii. Clădirea 0994 avea într-adevăr se-pareuri mici, dar echipa ei număra doar 15 oameni drăguți – momentan cu excepția lui Victor. Etajul unde lucrau aceștia avea ferestre pe toți pereții, oferind o vedere panoramică asupra munților din Santa Monica și golfului Los Angeles. Și don’șoara Dixie Mae Leigh se pricopsi cu un birou chiar lângă una din aceste ferestre imense! Pun pariu că există directori care nu au o vedere așa frumoasă ca a mea. Aici puteai vedea cam ce însemna forța LotsaTech. Lângă Clădirea 0994 se aflau terenuri de tenis și o piscină. Zeci de clădiri similare se înșirau pe partea cealaltă a dealului. Pe dealul următor se întindea un teren de golf, și dincolo de el alte terenuri ale firmei. Tipii ăștia aveau bani să cumpere tot Runyon Canyon și apoi să se îngroape în el. Și asta era doar filiala din Los Angeles.
continuarea in ediția tipărită
Dixie Mae își ridică privirea din tastatură și zări un chip plin de coșuri, care o privea atent de după peretele despărțitor al biroului.
- E mult mai bine decât la învârtit hamburgeri, Victor, spuse ea.
Victor se ridică și se arătă în întregime.
- Da? O să te plictisești foarte repede.
De fapt, Dixie Mae era de aceeași părere. Dar consultant clientelă la Lotsa Tech era o slujbă adevărată, un picior în ușa celei mai mari companii high-tech din lume.
- Mai slăbește-mă, Victor! E prima noastră zi.
Mda, era prima zi dacă nu țineai cont și de cele șase zile de cursuri pentru familiarizarea cu produsele.
- Dacă nu suporți asta, înseamnă că nu te poți concentra mai mult decât un greiere, mai spuse ea.
- Ăsta e un semn de inteligență, Dixie Mae. Sunt destul de deștept ca să-mi dau seama când ceva nu merită atenția unei minți deosebit de creative.
Grr.
- Atunci, până la sfârșitul verii mintea ta deosebit de creativă o să-ți părăsească tărtăcuța.
Victor zâmbi cu superioritate.
- Ai dreptate. Se gândi o secundă, apoi continuă mai liniștit. Dar vezi, fac asta ca să am material pentru articolele mele din Bruin. Știi tu, titluri de-o șchioapă gen „Noi ateliere ilegale” sau „Mort de plictiseală”. Nu m-am hotărât dacă să fie ceva amuzant sau cu adânci implicații sociale. În orice caz, spuse el coborându-și vocea cu încă un ton, până la sfârșitul săptămânii viitoare, eu o șterg de aici, toată această experiență sordidă mi-a provocat destule leziuni cerebrale.
- Și nu ajuți deloc clienții, nu-i așa, Victor? Le dai doar niște indicații ilare, dar greșite?
Victor se încruntă.
- Te anunț că voi fi clar în exprimare și cu adevărat de ajutor... cel puțin pentru încă o zi-două. Rânjetul de nevăstuică îi reapăru pe față. Nu voi fi Jigodia de Consultant din Iad decât cu puțin timp înainte de a-mi da demisia.
Asta e clar. Dixie Mae se întoarse la tastatura ei.
- Bine, Victor. Între timp, ce-ar fi dacă m-ai lăsa să-mi fac treaba pentru care sunt plătită?
Tăcere. Tăcere furioasă, ofensată? Nu, era mai degrabă o tăcere pofticioasă, gen te-dezbrac-din-priviri. Dar Dixie Mae nu-i dădu atenție. Putea tolera o astfel de tăcere atât timp cât pofticiosul păstra distanța.
După o clipă, se auzi cum Victor se aruncă pe scaun, în cubiculul alăturat.
Bătrânu’ Victor fusese de la început o pacoste. Se pricepea la învârtit cuvintele; dacă vroia, putea să explice ceva la fel de bine ca orice altă persoană întâlnită vreodată de Dixie Mae. În același timp, menționa întruna ce educat era și ce pierdere de vreme era acest contract de consultanță pentru clienți. Dl.Johnson – tipul care conducea cursurile de familiarizare – era un bun profesor, dar toată săptămâna deșteptul de Victor pusese la încercare răbdarea bietului om. Mda, Victor nu prea avea ce să caute aici, dar nu din motivele cu care se lăuda.
Lui Dixie Mae îi luă aproape o oră să răspundă la încă șapte întrebări. Pentru una din ele a fost nevoie de ceva căutări, era o întrebare foarte ciudată despre Voxalot pentru norvegieni. Bun, poate că te saturi de slujba asta în câteva zile, dar faptul că ajuți oamenii îți dă un sentiment de moralitate. Și, din prelegerile domnului Johnson, știa că dacă predă răspunsul în seara asta până la ora închiderii, poate să-și petreacă toată după-amiaza încercând să afle cum poate face programul de voce al LotsaTech să recunoască vocalele norvegiene.
Dixie Mae nu mai fusese niciodată consilier clientelă; până să treacă testele de săptămâna trecută ale Profesorului Reich, cea mai bună slujbă a ei fusese într-adevăr la învârtit hamburgeri. Dar, la fel ca o lume întreagă și atâția țapi ispășitori, Dixie a fost adesea victima consultanței pentru clienți. A cumpărat o carte nouă sau o rochie drăguță, care s-a rupt sau nu a fost mărimea potrivită – așa că a scris celor de la serviciul de consultanță, dar nu i-a răspuns nimeni sau i-au trimis niște răspunsuri standard nefolositoare, sau au încercat să-i mai vândă ceva – în tot acest timp spunându-i că scopul lor principal era satisfacerea clientului.
Dar acum, LotsaTech schimba totul. Șefii cei mari își dăduseră seama cât de important era ca oameni în carne și oase să ajute clienți în carne și oase. Angajau sute și sute de persoane ca Dixie Mae. Nu era o slujbă foarte bine plătită, iar prima săptămână fusese cam dificilă, întrucât toți erau închiși aici, pe durata cursurilor pregătitoare.
Dar lui Dixie Mae nu îi păsa. „LotsaTech e Forța Tech”. Înainte, acest motto i se păruse stupid. Dar LotsaTech era o companie mare; pe lângă care IBM și Microsoft păreau neînsemnate. Din cauza asta fusese puțin nervoasă, își imaginase că va ajunge într-o încăpere mai mare decât un teren de fotbal, în care se întindeau mici separeuri pentru birouri cât vedeai cu ochii. Clădirea 0994 avea într-adevăr se-pareuri mici, dar echipa ei număra doar 15 oameni drăguți – momentan cu excepția lui Victor. Etajul unde lucrau aceștia avea ferestre pe toți pereții, oferind o vedere panoramică asupra munților din Santa Monica și golfului Los Angeles. Și don’șoara Dixie Mae Leigh se pricopsi cu un birou chiar lângă una din aceste ferestre imense! Pun pariu că există directori care nu au o vedere așa frumoasă ca a mea. Aici puteai vedea cam ce însemna forța LotsaTech. Lângă Clădirea 0994 se aflau terenuri de tenis și o piscină. Zeci de clădiri similare se înșirau pe partea cealaltă a dealului. Pe dealul următor se întindea un teren de golf, și dincolo de el alte terenuri ale firmei. Tipii ăștia aveau bani să cumpere tot Runyon Canyon și apoi să se îngroape în el. Și asta era doar filiala din Los Angeles.
continuarea in ediția tipărită
