Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Mark A. Rayner,
Când Elisa se așeză pentru prânz, Henry Overduin nu bănuia cât de mult avea ea să-i schimbe viața.
Ea și colegii ei de la Departamentul pentru Su-pravegherea Corporațiilor se așezară în sectorul lui Henry, dar el ar fi observat-o oricum. Era ceva diferit și magnetic la Elisa Taper. Restul mesenilor de la Le Fou en Mer erau cyborgi declarați. Majoritatea își purtau implanturile crani-ene într-un stil țipător, care era la modă printre bogați; Henry găsea moda de prost gust. Dar șuvoiul de păr negru al Elisei era tăiat într-o tunsoare rotundă care îi acoperea implantul. Era elegant. Ochii ei erau de un verde smarald surprinzător și ceva din inteligența reflectată în ei captă atenția lui Henry.
Părea complet naturală – exact ca Henry.
Desigur, el nu avea niciun fel de implanturi. Chiar și din salariul său de ospătar și-ar fi putut permite unul, dar nu avea niciun rost, pentru că Henry era neconectat. Nu putuse să acceseze datasfera toată viața lui. Când era tânăr, lumea începuse să se integreze în ea, și acum lumea era datasfera. Ultima generație de implanturi le permitea oamenilor să acceseze atât experiențe senzoriale, cât și informații. Aparent, era mai reală decât realitatea, așa cum îi spuseseră clienții săi obișnuiți.
Henry nu a vrut niciodată să fie ospătar – el vroia să spună povești. Dar nu avea ascultători. Fără datasferă, nu avea nici măcar un agent. Nu existau cărți, reviste sau ziare. Nu mai exista nicio industrie cinematografică în adevăratul sens al cuvântului – fusese înghițită de o supermedia atotcuprinzătoare. Chiar și conversația a fost inclusă în ea. În mod ironic exista o nevoie disperată de originalitatea lui Henry, în ceea ce germanii numeau weltgeschichte - lumea po-veștilor. Dar poveștile lui Henry nu făceau parte din ea, pentru că nu putea fi auzit.
Cel puțin, nu dincolo de rutina de a prelua comenzi și de a pregăti băuturi. Henry încerca să nu-și urască slujba. Într-un fel era norocos că măcar putea să lucreze. Le Fou en Mer nu era la fel de scump ca un restaurant cu bucătărie condusă de un om, dar era destul de la modă, pentru că clientela era servită de oameni și nu de roboți. În afară de Henry, restul personalului din acea zi includea doi studenți de la academia principală din oraș. Pentru ei slujba era ceva de care își vor aminti cu drag, după ce vor reuși să lucreze de departe sau în mod dinamic în datasferă, în funcție de abi-litățile lor.
Dar pentru Henry asta era una dintre puținele sluj-be pe care le putea păstra, din cauza minții sale defecte, neconectate la rețea.
Încercă să nu se gândească la asta în timp ce se deplasa spre masa unde stăteau Elisa și colegii ei. Anunță specialitățile bucătarului din acea zi, încercând să fie plăcut și întrebă de comenzile pentru băuturi; poate era evident că o găsea pe Elisa atractivă, dar încercă să nu se observe asta. Degeaba, pentru că Elisa văzu. Îl întrebă cum îl cheamă și fu cumva tulburată, când el ignoră complet întrebarea ei politicoasă, dar neauzită.
Ea și colegii ei de la Departamentul pentru Su-pravegherea Corporațiilor se așezară în sectorul lui Henry, dar el ar fi observat-o oricum. Era ceva diferit și magnetic la Elisa Taper. Restul mesenilor de la Le Fou en Mer erau cyborgi declarați. Majoritatea își purtau implanturile crani-ene într-un stil țipător, care era la modă printre bogați; Henry găsea moda de prost gust. Dar șuvoiul de păr negru al Elisei era tăiat într-o tunsoare rotundă care îi acoperea implantul. Era elegant. Ochii ei erau de un verde smarald surprinzător și ceva din inteligența reflectată în ei captă atenția lui Henry.
Părea complet naturală – exact ca Henry.
Desigur, el nu avea niciun fel de implanturi. Chiar și din salariul său de ospătar și-ar fi putut permite unul, dar nu avea niciun rost, pentru că Henry era neconectat. Nu putuse să acceseze datasfera toată viața lui. Când era tânăr, lumea începuse să se integreze în ea, și acum lumea era datasfera. Ultima generație de implanturi le permitea oamenilor să acceseze atât experiențe senzoriale, cât și informații. Aparent, era mai reală decât realitatea, așa cum îi spuseseră clienții săi obișnuiți.
Henry nu a vrut niciodată să fie ospătar – el vroia să spună povești. Dar nu avea ascultători. Fără datasferă, nu avea nici măcar un agent. Nu existau cărți, reviste sau ziare. Nu mai exista nicio industrie cinematografică în adevăratul sens al cuvântului – fusese înghițită de o supermedia atotcuprinzătoare. Chiar și conversația a fost inclusă în ea. În mod ironic exista o nevoie disperată de originalitatea lui Henry, în ceea ce germanii numeau weltgeschichte - lumea po-veștilor. Dar poveștile lui Henry nu făceau parte din ea, pentru că nu putea fi auzit.
Cel puțin, nu dincolo de rutina de a prelua comenzi și de a pregăti băuturi. Henry încerca să nu-și urască slujba. Într-un fel era norocos că măcar putea să lucreze. Le Fou en Mer nu era la fel de scump ca un restaurant cu bucătărie condusă de un om, dar era destul de la modă, pentru că clientela era servită de oameni și nu de roboți. În afară de Henry, restul personalului din acea zi includea doi studenți de la academia principală din oraș. Pentru ei slujba era ceva de care își vor aminti cu drag, după ce vor reuși să lucreze de departe sau în mod dinamic în datasferă, în funcție de abi-litățile lor.
Dar pentru Henry asta era una dintre puținele sluj-be pe care le putea păstra, din cauza minții sale defecte, neconectate la rețea.
Încercă să nu se gândească la asta în timp ce se deplasa spre masa unde stăteau Elisa și colegii ei. Anunță specialitățile bucătarului din acea zi, încercând să fie plăcut și întrebă de comenzile pentru băuturi; poate era evident că o găsea pe Elisa atractivă, dar încercă să nu se observe asta. Degeaba, pentru că Elisa văzu. Îl întrebă cum îl cheamă și fu cumva tulburată, când el ignoră complet întrebarea ei politicoasă, dar neauzită.
