Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Kage Baker,
Era al treilea băiat născut pe Marte.
Avea deja doispre-zece ani. Și-a petrecut cea mai mare parte din viață în cabina unui transportor de pe pla-netă. Numele lui era Bill.
Bill trăia cu tatăl său, Billy Townsend. Billy Townsend era Cărăuș. Făcea curse interminabile de-a lungul planetei, de la Depozitul din Nord la cel din Sud, cărând gheață de la un pol la celălalt. Bill își însoțise întotdeauna tatăl în aceste curse, de când era în scutece și stătea pe locul din dreapta al vehiculului, și până acum, când crescuse mare și stătea aplecat deasupra minicomputerului său, în colțul cel mai îndepărtat al cabinei, fără să dea atenție vorbelor rostite de tatăl său vesel și cu glas tare.
Nici nu ar fi avut unde altundeva să fie. Transportorul era casa lui de când se știa. Tatăl său botezase nava Frumoasa Evelyn.
Din câte știa Bill, mama lui murise. Acesta era unul dintre răspunsurile pe care i le dăduse tatăl lui; și era foarte posibil să fi fost adevărat; pe Marte se putea muri foarte ușor, din cauza frigului, a atmosferei lipsite de umezeală și a vânturilor sau, pur și simplu, din cauza lipsei de aer. Dar, la fel de posibil era ca ea să se fi întors pe Pământ, dacă te luai după alte lucruri pe care i le spusese tatăl lui. Însă, oricum ar fi fost, Bill încerca să nu se gândească prea mult la ea.
Nu era foarte încântat de viața lui. În cea mai mare parte a timpului era plictisitoare – cu acele curse interminabile între de-pozite, în care, pe monitor nu se vedeau decât nesfârșite câmpuri, aco-perite cu rocă roșie – sau înfricoșătoare, ca atunci când trebuiau să înfrunte furtunile puternice de pe planetă sau când Frumoasa Evelyn se strica, undeva la mama dracului.
Momentele mai fe-ricite erau atunci când trăgeau în Mons Olympus. Orașul, așe-zat la poalele unui munte, era un loc în care puteai să vezi și să faci o grămadă de lucruri (deși tatăl său se ducea de obicei doar la barul Empress of Mars, de unde nu ieșea prea curând). Avea o grămadă de restaurante și magazine, un terminal public de date, de unde Bill își downloada programele școlare în minicomputerul său. Dar cel mai mult îi plăcea lui Bill să se urce în Dom și să privească frumoasa pri-veliște oferită de Long Acres.
Long Acres nu semăna deloc cu orașul, iar Bill și-ar fi dorit să locuiască acolo. În locul nesfârșitelor câmpuri roșii și reci, Long Acres era acoperit de verdeață, avea chiar și un canal de irigație pentru recolte, care se întindea de-a lungul câtorva kilometri sub tunele de sticlă. Bill auzise că arăta ca niște linii verzi, care se întretăiau pe podișurile planetei.
Oamenii de acolo nu prea își părăseau casele; aveau ferme întinse și își lucrau pământurile. Lui Bill îi plăcea ideea.
Momentul preferat să urce în Dom pentru a privi această minunăție era la apus. Atunci lumina cădea direct pe panourile de sticlă, iar câmpurile verzi erau pustii. Lui Bill îi plăcea să-și imagineze familiile adunate în jurul mesei, pentru cină, tata și mama și copiii, care își duceau viața în siguranță, de la un an la altul. Își imagina cum economiseau banii și nu îi cheltuiau aiurea când, vreodată, ajungeau în oraș, așa cum făcea tatăl lui. Își mai imagina și cum nu uitau niciodată zilele de naștere ale copiilor. Nici nu făceau promisiuni pe care uitau să le respecte.
continuarea în ediția tipărită
Avea deja doispre-zece ani. Și-a petrecut cea mai mare parte din viață în cabina unui transportor de pe pla-netă. Numele lui era Bill.
Bill trăia cu tatăl său, Billy Townsend. Billy Townsend era Cărăuș. Făcea curse interminabile de-a lungul planetei, de la Depozitul din Nord la cel din Sud, cărând gheață de la un pol la celălalt. Bill își însoțise întotdeauna tatăl în aceste curse, de când era în scutece și stătea pe locul din dreapta al vehiculului, și până acum, când crescuse mare și stătea aplecat deasupra minicomputerului său, în colțul cel mai îndepărtat al cabinei, fără să dea atenție vorbelor rostite de tatăl său vesel și cu glas tare.
Nici nu ar fi avut unde altundeva să fie. Transportorul era casa lui de când se știa. Tatăl său botezase nava Frumoasa Evelyn.
Din câte știa Bill, mama lui murise. Acesta era unul dintre răspunsurile pe care i le dăduse tatăl lui; și era foarte posibil să fi fost adevărat; pe Marte se putea muri foarte ușor, din cauza frigului, a atmosferei lipsite de umezeală și a vânturilor sau, pur și simplu, din cauza lipsei de aer. Dar, la fel de posibil era ca ea să se fi întors pe Pământ, dacă te luai după alte lucruri pe care i le spusese tatăl lui. Însă, oricum ar fi fost, Bill încerca să nu se gândească prea mult la ea.
Nu era foarte încântat de viața lui. În cea mai mare parte a timpului era plictisitoare – cu acele curse interminabile între de-pozite, în care, pe monitor nu se vedeau decât nesfârșite câmpuri, aco-perite cu rocă roșie – sau înfricoșătoare, ca atunci când trebuiau să înfrunte furtunile puternice de pe planetă sau când Frumoasa Evelyn se strica, undeva la mama dracului.
Momentele mai fe-ricite erau atunci când trăgeau în Mons Olympus. Orașul, așe-zat la poalele unui munte, era un loc în care puteai să vezi și să faci o grămadă de lucruri (deși tatăl său se ducea de obicei doar la barul Empress of Mars, de unde nu ieșea prea curând). Avea o grămadă de restaurante și magazine, un terminal public de date, de unde Bill își downloada programele școlare în minicomputerul său. Dar cel mai mult îi plăcea lui Bill să se urce în Dom și să privească frumoasa pri-veliște oferită de Long Acres.
Long Acres nu semăna deloc cu orașul, iar Bill și-ar fi dorit să locuiască acolo. În locul nesfârșitelor câmpuri roșii și reci, Long Acres era acoperit de verdeață, avea chiar și un canal de irigație pentru recolte, care se întindea de-a lungul câtorva kilometri sub tunele de sticlă. Bill auzise că arăta ca niște linii verzi, care se întretăiau pe podișurile planetei.
Oamenii de acolo nu prea își părăseau casele; aveau ferme întinse și își lucrau pământurile. Lui Bill îi plăcea ideea.
Momentul preferat să urce în Dom pentru a privi această minunăție era la apus. Atunci lumina cădea direct pe panourile de sticlă, iar câmpurile verzi erau pustii. Lui Bill îi plăcea să-și imagineze familiile adunate în jurul mesei, pentru cină, tata și mama și copiii, care își duceau viața în siguranță, de la un an la altul. Își imagina cum economiseau banii și nu îi cheltuiau aiurea când, vreodată, ajungeau în oraș, așa cum făcea tatăl lui. Își mai imagina și cum nu uitau niciodată zilele de naștere ale copiilor. Nici nu făceau promisiuni pe care uitau să le respecte.
continuarea în ediția tipărită
