Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Heather Lindsley,
Uneori singurul avertisment pe care-l primești este strălucirea soarelui de pe lentila lunetei trăgătorului. Azi am noroc, l-am văzut.
Ciudat, îmi zic, în timp ce încerc să mă ascund după cea mai apropiată mașină din parcare, dar nu mă simt chiar așa de norocoasă.
Mașina e foarte mică, o Honda hibrid, de un verde strident. Ceea ce e bine pentru planetă, dar rău pentru mine. În față e un Hummer 5 atât de mare și de roșu că pare o mașină de pompieri. Ticălosul l-a parcat ilegal, blocând o alee, dar eu una îi sunt recunoscătoare.
Arunc rapid o privire spre acoperișul clădirii de peste drum înainte să o pornesc către Hummer. La jumătatea drumului, o femeie îmbrăcată în plastic, mă oprește, împingându-mi un caiet cu semnături în față.
- Nu-vreți-să-semnați-petiția-noastră-în favoarea-încheierii-blocadei-din-Florida?
La naiba, tipa se pricepe. Vorbește de parcă a urmat cursuri de oratorie.
O ocolesc prin stânga și mă reped drept înainte, folosind-o drept scut în fața lunetistului. „Am-semnat-o-deja!” îi răspund, ca să mă lase în pace. Nu e prima minciună pe ziua de azi și probabil nici ultima.
Aflată în siguranță pentru moment, în spatele Hummer-ului, mă sprijin de geamul bine consolidat din spate, fericită că pot sta în picioare, dar transpirând din greu și dorindu-mi să nu mă fi îmbrăcat în costumul negru, pe care de obicei îl port la înmormântări și la interviuri. Nanofibră pe dracu – nu face față nici la o zi călduță de aprilie.
O iau repede la pas către bordul mașinii, care e undeva foarte departe, gândindu-mă că voi reuși să ajung la alee și de acolo să o tai printre blocuri. Pla-nul meu e foarte bun, doar că un alt trăgător îmi sare drept în față, pe alee.
Ăsta are pistol. Dacă m-aș uita la țeavă pe care o ține îndreptată spre mine, glonțul m-ar lovi drept în față.
- Hai, dă-o în mă-sa, îi zic, retrăgându-mă încet. Nu în față!
Își coboară pistolul. Oftez și încep să-mi deschid fermoarul de la costum. Mă opresc, rușinată că mi-ar putea zări sânii. E clar, împuțitul mă va împușca înainte să apuc măcar să-l văd.
El ridică din umeri și trage.
- Fir-ai al dracului, ticălosule, îi strig, în timp ce o ia la fugă.
Îmi scot săgeata din frunte.
- Am să-ți iau numărul de identificare, să știi!
Firesc, el continuă să fugă. Așa fac întotdeauna.
Nu durează mai mult de o secundă și mâncărimea se instalează. Cu un gest reflex, îmi duc mâna spre cucuiul proaspăt din frunte. Știu că nu trebuie să mă scarpin, dar nu mă pot abține. Dacă te scarpini, corpul eliberează o serie de compuși chimici care-ți crează poftă de anumite mâncăruri, atât de puternică încât nu te poți opune. Încerc să mă îmbărbătez de una singură.
Cartofi prăjiți. Cartofi prăjiți, de la automatul cu clovn, unde nici măcar nu se mai prefac că ar folosi cartofi naturali. Urăsc de moarte cartofii ăia prăjiți, aurii și crocanți pe dinafară, atât de moi și pufoși pe dinăuntru.
Nu, nu, nu, nu, nu vreau cartofi prăjiți.
Reușesc să trec, destul de calmă, de umbra pe care clovnul de lângă automat o aruncă pe trotuar, dar, după numai doi pași, mâncărimea e atât de puternică încât nu mă pot gândi decât la cartofi prăjiți. Cartofi prăjiți dezgustători, răi la gust dar, în același timp, îngrozitor de delicioși.
Nu așa te pregătești pentru un interviu, fir-ar al naibii de cartofi.
Ceasul de pe clădirea din față, în care am interviul, mai are puțin și bate ora două... la doi pași însă, observ un alt automat, care m-ar putea elibera de pofta de cartofi, care e din ce în ce mai mare. Continui să merg, încercând să nu mă gândesc la ketchupul
plin de sirop de porumb – care mai devreme sau mai târziu te transformă într-un diabetic – și care s-ar potrivi atât de bine cu cartofii prăjiți în mult ulei și sărați – care, de asemenea, îți ridică tensiunea la cer.
Trag o tură prin fața ușilor glisante ale clădirii și mă îndrept hotărâtă către obiectul dorinței mele induse chimic, pe care se pare că nu am cum să o controlez.
continuare în ediția tipărită
Ciudat, îmi zic, în timp ce încerc să mă ascund după cea mai apropiată mașină din parcare, dar nu mă simt chiar așa de norocoasă.
Mașina e foarte mică, o Honda hibrid, de un verde strident. Ceea ce e bine pentru planetă, dar rău pentru mine. În față e un Hummer 5 atât de mare și de roșu că pare o mașină de pompieri. Ticălosul l-a parcat ilegal, blocând o alee, dar eu una îi sunt recunoscătoare.
Arunc rapid o privire spre acoperișul clădirii de peste drum înainte să o pornesc către Hummer. La jumătatea drumului, o femeie îmbrăcată în plastic, mă oprește, împingându-mi un caiet cu semnături în față.
- Nu-vreți-să-semnați-petiția-noastră-în favoarea-încheierii-blocadei-din-Florida?
La naiba, tipa se pricepe. Vorbește de parcă a urmat cursuri de oratorie.
O ocolesc prin stânga și mă reped drept înainte, folosind-o drept scut în fața lunetistului. „Am-semnat-o-deja!” îi răspund, ca să mă lase în pace. Nu e prima minciună pe ziua de azi și probabil nici ultima.
Aflată în siguranță pentru moment, în spatele Hummer-ului, mă sprijin de geamul bine consolidat din spate, fericită că pot sta în picioare, dar transpirând din greu și dorindu-mi să nu mă fi îmbrăcat în costumul negru, pe care de obicei îl port la înmormântări și la interviuri. Nanofibră pe dracu – nu face față nici la o zi călduță de aprilie.
O iau repede la pas către bordul mașinii, care e undeva foarte departe, gândindu-mă că voi reuși să ajung la alee și de acolo să o tai printre blocuri. Pla-nul meu e foarte bun, doar că un alt trăgător îmi sare drept în față, pe alee.
Ăsta are pistol. Dacă m-aș uita la țeavă pe care o ține îndreptată spre mine, glonțul m-ar lovi drept în față.
- Hai, dă-o în mă-sa, îi zic, retrăgându-mă încet. Nu în față!
Își coboară pistolul. Oftez și încep să-mi deschid fermoarul de la costum. Mă opresc, rușinată că mi-ar putea zări sânii. E clar, împuțitul mă va împușca înainte să apuc măcar să-l văd.
El ridică din umeri și trage.
- Fir-ai al dracului, ticălosule, îi strig, în timp ce o ia la fugă.
Îmi scot săgeata din frunte.
- Am să-ți iau numărul de identificare, să știi!
Firesc, el continuă să fugă. Așa fac întotdeauna.
Nu durează mai mult de o secundă și mâncărimea se instalează. Cu un gest reflex, îmi duc mâna spre cucuiul proaspăt din frunte. Știu că nu trebuie să mă scarpin, dar nu mă pot abține. Dacă te scarpini, corpul eliberează o serie de compuși chimici care-ți crează poftă de anumite mâncăruri, atât de puternică încât nu te poți opune. Încerc să mă îmbărbătez de una singură.
Cartofi prăjiți. Cartofi prăjiți, de la automatul cu clovn, unde nici măcar nu se mai prefac că ar folosi cartofi naturali. Urăsc de moarte cartofii ăia prăjiți, aurii și crocanți pe dinafară, atât de moi și pufoși pe dinăuntru.
Nu, nu, nu, nu, nu vreau cartofi prăjiți.
Reușesc să trec, destul de calmă, de umbra pe care clovnul de lângă automat o aruncă pe trotuar, dar, după numai doi pași, mâncărimea e atât de puternică încât nu mă pot gândi decât la cartofi prăjiți. Cartofi prăjiți dezgustători, răi la gust dar, în același timp, îngrozitor de delicioși.
Nu așa te pregătești pentru un interviu, fir-ar al naibii de cartofi.
Ceasul de pe clădirea din față, în care am interviul, mai are puțin și bate ora două... la doi pași însă, observ un alt automat, care m-ar putea elibera de pofta de cartofi, care e din ce în ce mai mare. Continui să merg, încercând să nu mă gândesc la ketchupul
plin de sirop de porumb – care mai devreme sau mai târziu te transformă într-un diabetic – și care s-ar potrivi atât de bine cu cartofii prăjiți în mult ulei și sărați – care, de asemenea, îți ridică tensiunea la cer.
Trag o tură prin fața ușilor glisante ale clădirii și mă îndrept hotărâtă către obiectul dorinței mele induse chimic, pe care se pare că nu am cum să o controlez.
continuare în ediția tipărită
1.costica
nu pre pot sa-mi dau seama cum e,daca nu citesc tot!sorry!
2.angello33
nu prea pot sa-mi dau seama cum e,daca nu citesc tot!Poate e buna povestea,pote ................nu stiu!
