
de Ursula K. Le Guin,
Vocea oratorului răsuna ca un camion cu butoaie goale pe o stradă pietruită, iar oamenii de la adunare, înghesuiți unul în altul, arătau exact ca pietrele de pe caldarâm. Taviri era undeva afară. Trebuia să ajungă la el neapărat. Începu să-și croiască drum, îm-pingându-se în oamenii îmbrăcați în negru și strâns lipiți unul de celălalt. Nu auzea vorbele oratorului, nu se uita la fețele participanților la adunare; auzea doar strigătele lor. Nu-l putea vedea pe Taviri, căci era prea scundă. O burtă imensă, acoperită de o vestă neagră, îi blocă drumul. Trebuia să treacă dincolo de ea, trebuia să ajungă la el. Transpirând din greu, își înfipse mâinile în stomacul omului. În zadar, era ca și cum ar fi vrut să împingă o stâncă. Omul nu se clinti din loc, dar plămânii săi, probabil la fel de mari ca burta, scoaseră un zgomot prelung și puternic, ca un muget. Se făcu mică de frică. Apoi, își dădu seama că mugetul nu-i fusese adresat ei. Urlau și alții. Oratorul tocmai zisese ceva, ceva bine ticluit despre taxe și impozite. Cuprinsă de emoție, începu să strige și ea: „Da! Da!” și, împingându-se din nou, reuși să iasă afară, pe câmpul unde se făceau recrutările în Parheo. Deasupra, cerul era înalt și lipsit de culoare și în jur puteai zări niște flori înalte și albe. Nu știuse niciodată cum se numeau. Florile se legănau deasupra ei, bătute de vântul care sufla în fiecare seară peste câmp. Începu să alerge printre ele; se înclinau mlădioase în fața ei, pentru a se ridica, tăcute, la loc, după ce trecea. Taviri stătea în picioare, în iarba înaltă, îmbrăcat în costumul cel bun, de un cenușiu întunecat, care-l făcea să arate ca un profesor sau actor de teatru. Nu părea foarte fericit, dar râdea și-i povestea ceva. Sunetul vocii lui o făcu să plângă; se întinse să-l ia de mână, fără a-și putea opri, însă, lacrimile.
- O, Taviri e chiar acolo!
Mirosul dulce și greu al florilor o amețea, dar continuă să meargă. S-a împiedicat de ciulinii uriași, a urcat câteva pante, a coborât niște văi ... Apoi i se făcu frică să nu cadă și se opri.
Soarele îi cădea drept în ochi. Uitase să tragă storurile noaptea trecută. Se întoarse cu spatele, dar nu-i plăcea să doarmă pe partea dreaptă. Nu avea rost să încerce să adoarmă la loc. Era deja ziua. Oftă de două ori, se ridică, își trecu picioarele peste marginea pa-tului și, îmbrăcată în cămașa de noapte, se aplecă și începu să și le studieze.
Degetele, turtite de pantofii ieftini pe care-i purtase toată viața, erau aproape pătrate când se atingeau unul de celălalt și umflate; unghiile îi erau decolorate și diforme. Pe gleznele noduroase se puteau vedea niște încrețituri fine și uscate. Laba scurtă a picioarelor își păstrase delicatețea, dar pielea era cenușie și străbătută de vene mari și proeminente. Dezgustător. Trist. Deprimant. Demn de milă. Căută și alte cuvinte asemănătoare și toate i se potriveau ca niște pălării hidoase. Hidos, alt cuvânt potrivit. Să te uiți la tine însăți și să descoperi că ești hidoasă. Ce porcărie! Dar stai, pe vremea când nu era hidoasă, stătuse ea vreodată să-și contemple trupul, așa cum o făcea acum? Nu prea! Un corp frumos nu e un obiect, nu e ceva pe care să-l admiri de una singură; e doar corpul tău; e ceea ce ești. Doar că, atunci când nu te mai reprezintă și se transformă în ceva hidos, începi să-ți faci griji pentru el, începi să-ți pui întrebări: e sănătos? Cât o să mai reziste?
- Cui îi pasă? strigă Laia, furioasă și se ridică din pat.
Mișcarea, prea bruscă, o ameți. Trebui să se sprijine de noptieră ca să nu cadă. De asta se temuse și în visul ei cu Taviri. Să nu cadă.
Ce îi spusese oare? Nu-și mai amintea. Nici măcar nu mai era sigură dacă îi atinsese sau nu mâna. Nu-l mai visase de atâta timp și acum nu reușise nici măcar să țină minte ce anume visase despre el.
continuarea în ediția tipărită
