Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Carolyn Ives Gilman,
Okanoggan Falls era situat pe dealurile blânde din sud-vestul Wisconsin-ului – un ținut recunoscut pentru produsele sale lactate, plin de crânguri și pajiști bo-gate care, de sus, îl făceau să lucească precum blana unui samur. Era un orășel vechi, care odinioară fusese plin de gatere, ascuns în valea abruptă a unui râu, umbrit de copaci bătrâni. În centru se găseau magazinele, adăpostite în niște clădiri din metal și cărămidă, aliniate paralel cu râul. Erau puține la număr: dacă vroiai să cumperi un hamburger pe Strada Principală trebuia să mergi la Cafeneaua lui Earl, iar pentru săpun nu exista decât Băcănia Meyer. În parc, unde se înălța statuia solda-tului din Războiul Civil, în fața pieții vechi a Primăriei, tot timpul plină de porumbei, steagul american flutura semeț, de parcă timpul încremenise și națiunea încă ar mai fi existat.
Micile orașe americane de provincie se schimbaseră mult față de orășelele burgheze descrise de Sinclair Lewis1 în satirele sale. Acelea se mutaseră, de mult, în suburbii. Oamenii care rămăseseră în orășelele de provincie de acum păreau, mai degrabă, niște țicniți. Găseai printre ei foarte mulți sudori transformați în sculptori și cei mai mulți fabricanți independenți de păpuși, mașinile lor erau vopsite strident și împopoțonate; cu toții aveau opinii bine conturate și erau toleranți unii față de ceilalți.
Ca majoritatea ținuturilor din Midwest, Okanoggan Falls nu fusese foarte afectat de ocupația extraterestră. Foarte puțini erau aceia care-i văzuseră pe Wattesoonieni, altfel decât la televizor. La început, existaseră câteva miș-cări de protest, născute mai mult din mândrie rănită; dar când Wattesoonienii micșorară taxele și impozitele, actele de revoltă aproa-pe că au dispărut. Oa-menii nu-i iubeau pe invadatori desigur, dar atâta timp cât extra-tereștrii își vedeau de treburile lor și îi lăsau în pace, îi tolerau.
Toate acestea se schimbară într-o sâmbătă dimineața, când Margie Silengo, care trăia într-o rulotă în afara orașului, pe Autostrada 14, veni val-vârtej în oraș cu Chevy-ul ei care se balansa ca un cal de jucărie, anunțând pe toată lumea că un convoi mi-litar Wattesoon trecuse pe lângă rulota ei și se îndrepta acum spre vechea moară de apă din nordul orașului, părând că au de gând să se stabilească acolo. Aproape instantaneu, telefonul de acasă al primarului începu să sune și Tom Abernathy, desculț, în bucătărie, se trezi vorbind, pentru prima oară în viața lui, cu un căpitan Wattesoon. Acesta, într-o engleză formală și precisă, îl informă că orașul său urma să fie demolat.
Susan, soția lui Tom, pe care toată chestia cu ocupația extraterestră o lăsa rece, se opri din uns feliile de pâine cu unt de arahide, care reprezentau sandwich-urile celor doi băieți ai lor, și spuse:
- Nu pot face una ca asta! Cine se cred?
Tom era un tip deșirat și sociabil, cu mâini mari, noduroase și fălci puternice. Primăria era doar o a doua slujbă pentru el; conducea, în același timp, una dintre cele mai înfloritoare afaceri din oraș, cu materiale de construcții. Devenise primar așa cum ajung toți oamenii sensibili în astfel de funcții: din autoapărare. Sătul să tot aibă de-a face cu fosilele care conduceau orașul din 1980, Tom candidase din același impuls din care și înjura uneori. Se trezise ales cu un scor de 374 la 173.
continuarea în ediția tipărită
Micile orașe americane de provincie se schimbaseră mult față de orășelele burgheze descrise de Sinclair Lewis1 în satirele sale. Acelea se mutaseră, de mult, în suburbii. Oamenii care rămăseseră în orășelele de provincie de acum păreau, mai degrabă, niște țicniți. Găseai printre ei foarte mulți sudori transformați în sculptori și cei mai mulți fabricanți independenți de păpuși, mașinile lor erau vopsite strident și împopoțonate; cu toții aveau opinii bine conturate și erau toleranți unii față de ceilalți.
Ca majoritatea ținuturilor din Midwest, Okanoggan Falls nu fusese foarte afectat de ocupația extraterestră. Foarte puțini erau aceia care-i văzuseră pe Wattesoonieni, altfel decât la televizor. La început, existaseră câteva miș-cări de protest, născute mai mult din mândrie rănită; dar când Wattesoonienii micșorară taxele și impozitele, actele de revoltă aproa-pe că au dispărut. Oa-menii nu-i iubeau pe invadatori desigur, dar atâta timp cât extra-tereștrii își vedeau de treburile lor și îi lăsau în pace, îi tolerau.
Toate acestea se schimbară într-o sâmbătă dimineața, când Margie Silengo, care trăia într-o rulotă în afara orașului, pe Autostrada 14, veni val-vârtej în oraș cu Chevy-ul ei care se balansa ca un cal de jucărie, anunțând pe toată lumea că un convoi mi-litar Wattesoon trecuse pe lângă rulota ei și se îndrepta acum spre vechea moară de apă din nordul orașului, părând că au de gând să se stabilească acolo. Aproape instantaneu, telefonul de acasă al primarului începu să sune și Tom Abernathy, desculț, în bucătărie, se trezi vorbind, pentru prima oară în viața lui, cu un căpitan Wattesoon. Acesta, într-o engleză formală și precisă, îl informă că orașul său urma să fie demolat.
Susan, soția lui Tom, pe care toată chestia cu ocupația extraterestră o lăsa rece, se opri din uns feliile de pâine cu unt de arahide, care reprezentau sandwich-urile celor doi băieți ai lor, și spuse:
- Nu pot face una ca asta! Cine se cred?
Tom era un tip deșirat și sociabil, cu mâini mari, noduroase și fălci puternice. Primăria era doar o a doua slujbă pentru el; conducea, în același timp, una dintre cele mai înfloritoare afaceri din oraș, cu materiale de construcții. Devenise primar așa cum ajung toți oamenii sensibili în astfel de funcții: din autoapărare. Sătul să tot aibă de-a face cu fosilele care conduceau orașul din 1980, Tom candidase din același impuls din care și înjura uneori. Se trezise ales cu un scor de 374 la 173.
continuarea în ediția tipărită
