Colectia de povestiri sci-fi

Mica navetã tãie cu rapiditate cerul senin, de culoarea coniacului. Emisii codate ºi invi-zibile þâºnirã dinspre ea. Primi imediat rãspuns din depãrtare, conacul cu turn – Reºedinþa Stoessl – apãrând ca o pasãre strãveche de pradã, scrutând prãpastia. Agentul robotizat de supraveghere al familiei, mereu de veghe, coborî scuturile conacului, permiþând apropierea ºi aterizarea. Peste câteva minute, Geisen Stoessl aºeza micul sãu zipflyte triunghiular pe una dintre platformele de la etajul zece ale Reºedinþei Stoessl, construitã în consolã deasupra cursurilor de apã temporare de culoarea caramelului, sãpate de inundaþii, care brãzdau Deºertul Sãlbatic.
Geisen deschise carlinga ºi sãri uºor pe terasa largã de zgurã, pustie în aceste clipe tragice. Încã îmbrãcat în hainele sale prãfuite de expediþie, cu ochelarii de protecþie în jurul gâtului, Geisen aducea acum cu o statuie a unui erou mitic. Subþire, bine închegat ºi alert, cu faþa sa, de obicei zâmbitoare, plinã de praf, avea acum o privire solemnã, cu ochii sãi verzi, parcã în contradicþie cu pielea curatã ce fusese acope-ritã de ochelarii de protecþie. Se opri pentru un moment sã-ºi scuture praful de pe haine, dovadã a recentelor sale expediþii de sãpãturi în Reziduurile Lucitoare. Mulþumit cã a reuºit sã îºi îmbunãtãþeascã înfãþiºarea în aceste momente grele, se îndreptã spre portalul ce fãcea legãtura cu interiorul. Dar, înainte de a activa uºa, aceasta se deschise din interior.
În mijlocul intrãrii stãtea o fiinþã cu înfãþiºare animalicã, deºiratã ºi îmbrãcatã cu o robã: Vicuna, cea mai preþioasã servitoare a mamei sale. Nasul borcãnat ºi pufos al trufaºei servitoare, aºezat exact în mijlocul feþei sale pãtrãþoase ºi þepoase, se strâmbã a dispreþ, aproape involuntar, la ve-derea lui Geisen, dar moreauviana fiinþã se abþinu de la a-ºi exprima dezacordul, în favoarea unor critici mai aspre.
- Abia ai ajuns la timp, Gep Stoessl, tatãl tãu, se apropie de momentul în care nu va mai fi menþinut artificial în viaþã ºi va renaºte. Mama ºi fraþii tãi deja aºteaptã nerãbdãtori în Camerele Natale.
Urmând-o pe servitoarea inumanã în reºedinþa Stoessl, Geisen rãspunse:
- Sunt conºtient de toate astea, Vicuna. Dar nu pot strãbate într-o secundã jumãtate din emisfera Chalkului.
- Tu ai ales sã lipseºti în aceste momente cruciale.
- De ce cruciale? Asta o sã fie a treia reîncarnare a lui Vomacht. Dacã va reuºi sã treacã de ea, aºa cum a trecut de primele douã.
- Sã sperãm.
Geisen a încercat sã înþeleagã înþelesurile ascunse ale comentariului lui Vicuna, dar nu a reuºit sã gãseascã vreun indiciu despre starea momentanã a afacerilor, de obicei complicate, ale familiei Stoessl. Era clar cã lipsise mult timp – prea ocupat sã se bucure de singuraticele, dar satisfãcãtoarele sale expediþii de prospecþii, fãcute în interesul afacerilor  familiei – ºi nu mai putea înþelege maºinaþiunile politice ale rudelor sale.
Vicuna îl conduse pe Geisen la cea mai apropiatã fantã dintre stânci, de unde au coborât repede 15 nivele, cu mult sub platforma de piatrã pe care era ridicatã Reºedinþa Stoessl. La acest nivel securizat, supraveghetorul robotizat atent la monitoare stãtea pe vine într-o comodã izolare, la temperaturi aproape de zero absolut, studiind importantele matrice ale condensatelor Bose-Einstein. Tot aici erau ºi Camerele Natale. Vicuna l-a pãrãsit în faþa uºilor blazonate cu imagini sacre, cu un pufnet umed, ce însemna cã timpul neplãcut petrecut alãturi de cel întârziat se încheiase.
Trãgând adânc aer în piept, Geisen a intrat în camerã.
Lumina trandafirie, simbol al unei noi vieþi, îndulcea contururile aparatului complicat de renaºtere, dar ºi trãsãturile ascuþite ale mamei sale, Woda, precum ºi chipurile moi ale celor doi fraþi ai sãi, Gitten ºi Grafton. Aproape invizibile în fundal, mai multe gãrzi de corp cu trãsãturi animalice vegheau discret, dar vigilent.
Woda a vorbit prima:
- Vai, câtã generozitate din partea fiului risipitor, sã ne onoreze cu prezenþa sa obligatorie.
Gitten a chicotit, iar Grafton a continuat, vorbind pompos în barbã:
- O atitudine deosebit de graþioasã, atât de tipicã pentru frãþiorul nostru, sunt sigur.
La capãtul mai multor aparate ce îl menþineau în viaþã, Vomacht Stoessl – inconºtient, gol ºi întins pe o targã, alãturi de viitorul sãu corp – nu spunea nimic. Atât el, cât ºi clona sa aveau capetele învelite în pânze organice din paraziþi de creier Stroonieni, un organism folosit de mult timp în programul de prelungire a vieþii, ambiþios ºi fãrã sfârºit, al omenirii. Legat printr-un organ vegetal gros intraparazital de tizul sãu mai tânãr, conturul uscat al lui Vomacht, ajuns acum la limitele regenerãrii, contrasta puternic cu noul sãu vas fãrã prihanã ºi fãrã suflet.