Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de R.A. Lafferty,
Era ultimul dintre toți.
Adică? Ultimul dintre marile individualități ale lumii? Ultimul mare geniu al secolului? Ulti-mul dintre marii precursori?
Nu, nu. Era doar ultimul dintre cei săraci cu duhul.
Când a venit el pe lume, copiii care se nășteau erau din ce în ce mai deștepți. Însă el se dovedi a fi cel mai prost copil care s-a născut vreodată.
Până și mama lui a trebuit să re-cunoască că Albert nu era foarte deștept. Dar cum altfel îl poți numi pe un copil care nu începe să vorbească decât la patru ani, care până la șase ani nu e capabil să folosească o linguriță sau care, în sfârșit, nu știe să învârtă mânerul unei uși pentru a o deschide? Și cum îi poți spune unui copil care își încalță pantofii greșit și merge așa cu ei până încep să-l doară picioa-rele? Sau căruia trebuie să-i explici că, după ce caști, trebuie să închizi gura?
De altfel, unele lucruri nu le-a putut înțelege niciodată. De pildă, care dintre cele două limbi ale ceasului arată ora. Dar asta nici nu avea, de fapt, vreo importanță, căci nu l-a interesat niciodată timpul.
Când, pe la vârsta de nouă ani jumătate, Albert a făcut un pas uriaș înainte, și anume acela de a învăța care e mâna dreaptă și care e stânga, tot ce se poate spune e că a făcut-o în cel mai ciudat mod posibil. Mai întâi, a observat felul în care se face un câine covrig, înainte de a adormi, direcția în care se învârt tornadele, partea de pe care se mulge o vacă sau se încalecă un cal, felul în care se rotesc frunzele de stejar, modelele după care mușchii cresc spre nord, clivajul calcarului, rotirile vulturilor, felul în care un uliu se aruncă în picaj asupra găinilor, mișcările sinuoase ale șerpilor (remarcând, în același timp că o râmă nu e un șarpe), modul în care cresc frunzele cedrului, felul spiralat în care un hârciog sau un bursuc își sapă vizuinile (amintind, ironic, că uneori hârciogii se folosesc de vizuinile bursucilor prea bătrâni ca să se mai opună). Cum-necum, în cele din urmă, Albert a reușit să deosebească dreapta de stânga, dar e de la sine înțeles că un băiat mai isteț ar fi putut face asta fără atâta bătaie de cap.
Însă Albert nu a învățat să scrie niciodată, nici cu dreapta, nici cu stânga. A învățat în schimb că pentru a se descurca la școală, trebuie să trișeze. Folosindu-se de un vitezometru de bicicletă, de un motor în miniatură, de niște camere de luat vederi minuscule și de bateriile furate de la aparatul auditiv al bunicului, și-a construit o mașină care să scrie în locul lui. Era de mărimea unei buburuze, putea fi atașată la stilou și Albert o putea ascunde cu ușurință între degete. Scria literele frumos, căci Albert programase camerele să copieze literele dintr-un manual de caligrafie. Desigur, era o escrocherie, dar ce putea să facă un copil care era prea prost să învețe literele?
Albert nu putea nici să socotească. Pentru asta, a trebuit să construiască o altă mașină. Aceasta era de mărimea palmei și putea să facă adunări, scăderi, înmulțiri sau împărțiri. Anul următor, când a trecut într-a noua și a început să studieze algebra, a construit încă o mașină, cât o radieră de mică, și a putut să rezolve ecuațiile de gradul doi și trei. Dacă nu ar fi trișat, Albert nu ar fi putut trece nici măcar de clasa întâi.
continuarea în ediția tipărită
Adică? Ultimul dintre marile individualități ale lumii? Ultimul mare geniu al secolului? Ulti-mul dintre marii precursori?
Nu, nu. Era doar ultimul dintre cei săraci cu duhul.
Când a venit el pe lume, copiii care se nășteau erau din ce în ce mai deștepți. Însă el se dovedi a fi cel mai prost copil care s-a născut vreodată.
Până și mama lui a trebuit să re-cunoască că Albert nu era foarte deștept. Dar cum altfel îl poți numi pe un copil care nu începe să vorbească decât la patru ani, care până la șase ani nu e capabil să folosească o linguriță sau care, în sfârșit, nu știe să învârtă mânerul unei uși pentru a o deschide? Și cum îi poți spune unui copil care își încalță pantofii greșit și merge așa cu ei până încep să-l doară picioa-rele? Sau căruia trebuie să-i explici că, după ce caști, trebuie să închizi gura?
De altfel, unele lucruri nu le-a putut înțelege niciodată. De pildă, care dintre cele două limbi ale ceasului arată ora. Dar asta nici nu avea, de fapt, vreo importanță, căci nu l-a interesat niciodată timpul.
Când, pe la vârsta de nouă ani jumătate, Albert a făcut un pas uriaș înainte, și anume acela de a învăța care e mâna dreaptă și care e stânga, tot ce se poate spune e că a făcut-o în cel mai ciudat mod posibil. Mai întâi, a observat felul în care se face un câine covrig, înainte de a adormi, direcția în care se învârt tornadele, partea de pe care se mulge o vacă sau se încalecă un cal, felul în care se rotesc frunzele de stejar, modelele după care mușchii cresc spre nord, clivajul calcarului, rotirile vulturilor, felul în care un uliu se aruncă în picaj asupra găinilor, mișcările sinuoase ale șerpilor (remarcând, în același timp că o râmă nu e un șarpe), modul în care cresc frunzele cedrului, felul spiralat în care un hârciog sau un bursuc își sapă vizuinile (amintind, ironic, că uneori hârciogii se folosesc de vizuinile bursucilor prea bătrâni ca să se mai opună). Cum-necum, în cele din urmă, Albert a reușit să deosebească dreapta de stânga, dar e de la sine înțeles că un băiat mai isteț ar fi putut face asta fără atâta bătaie de cap.
Însă Albert nu a învățat să scrie niciodată, nici cu dreapta, nici cu stânga. A învățat în schimb că pentru a se descurca la școală, trebuie să trișeze. Folosindu-se de un vitezometru de bicicletă, de un motor în miniatură, de niște camere de luat vederi minuscule și de bateriile furate de la aparatul auditiv al bunicului, și-a construit o mașină care să scrie în locul lui. Era de mărimea unei buburuze, putea fi atașată la stilou și Albert o putea ascunde cu ușurință între degete. Scria literele frumos, căci Albert programase camerele să copieze literele dintr-un manual de caligrafie. Desigur, era o escrocherie, dar ce putea să facă un copil care era prea prost să învețe literele?
Albert nu putea nici să socotească. Pentru asta, a trebuit să construiască o altă mașină. Aceasta era de mărimea palmei și putea să facă adunări, scăderi, înmulțiri sau împărțiri. Anul următor, când a trecut într-a noua și a început să studieze algebra, a construit încă o mașină, cât o radieră de mică, și a putut să rezolve ecuațiile de gradul doi și trei. Dacă nu ar fi trișat, Albert nu ar fi putut trece nici măcar de clasa întâi.
continuarea în ediția tipărită
1.emi
Poveste cu un subiect destul de interesant. Sfarsitul insa lasa de dorit. Cusuta cu ata alba, arestarea lui Albert (doar era un cunsocut inventator si e greu de crezut ca nu era recunoscut de ceilalti), iar inaugurarea unei noi ere prin "rarirea" oamenilor (chiar si indemnat de o masina) nu are prea multa logica
2.emi
Poveste cu un subiect destul de interesant. Sfarsitul insa lasa de dorit. Cusuta cu ata alba, arestarea lui Albert (doar era un cunsocut inventator si e greu de crezut ca nu era recunoscut de ceilalti), iar inaugurarea unei noi ere prin \"rarirea\" oamenilor (chiar si indemnat de o masina) nu are prea multa logica
