Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Anne McCaffrey,
Când s-a născut, era considerată doar o ființă și așa ar fi rămas, dacă nu ar fi trecut testul encefalogramei, care se făcea tuturor nou-născuților. Exista întotdeauna o șansă ca, deși organele să fie bolnave, mintea să fie sănătoasă și, chiar dacă urechile nu auzeau decât foarte slab, iar ochii vedeau prea puțin, creierul din spatele lor să fie receptiv și alert.
Electro-encefalograma, în mod neașteptat, fu favorabilă în întregime. Vestea fu transmisă părinților, care așteptau îndurerați. Acum, urma alegerea finală și cea mai grea: să permită eutanasierea copilului sau să accepte ca acesta să devină un creier „încapsulat”, un mecanism-ghid, pentru inițierea în una din multele și curioasele profesii ale vremurilor. Dacă alegeau a doua variantă, copilul lor nu ar fi suferit nicio durere, ducându-și existența confortabil, într-o cochilie de metal, din care, timp de câteva secole, și-ar fi putut oferi serviciile neobișnuite Centrului Lumilor.
Ea a rămas în viață și i s-a dat numele de Helva. În primele ei trei luni de legumă, și-a fluturat ghearele îndoite, a dat slab din piciorușele butucănoase și s-a bucurat de viața simplă de bebeluș. Nu era singură în infirmeria specială; mai erau alți trei bebeluși ca ea. Dar, în curând, cu toții urmau să fie mutați în Laboratorul Central al școlii, unde trebuia să înceapă de-licata lor transformare.
Unul dintre bebeluși a murit în transferul inițial, dar din „clasa” Helvei alți șaptesprezece au prosperat în cochiliile lor de metal. În loc să dea din picioare, răspunsurile neuronice ale Helvei îi porneau roțile; în loc să apuce lucruri cu mâinile, manipula extensii mecanice. Pe măsură ce se maturiza, i se adăugau din ce în ce mai multe extensii și programe, pentru a fi capabilă să opereze acele mecanisme care mențineau funcționarea corectă a unei nave spațiale. Căci Helva fusese destinată a fi „creierul”, jumătatea unei nave de cercetare, împreună cu un bărbat sau o femeie, la alegerea ei, care urma să fie jumătatea mobilă. Ea făcea acum parte din elita celor asemenea ei. Testele ei inițiale de inteligență fuseseră peste limita normală, iar felul în care se adaptase fusese, de asemenea, neobișnuit de rapid. Atâta vreme cât dezvoltarea ei în interiorul scoicii urma să se deruleze fără probleme și la nivelul așteptărilor – și testele arătau că, deocamdată, nu existau efecte secundare – viața Helvei avea să fie deosebită, bogată și neobișnuită, cu mult diferită de ceea ce ar fi însemnat dacă s-ar fi născut „normală”.
Totuși, nicio diagramă a circumvoluțiunilor creierului ei și nici testele inițiale de inteligență nu au înregistrat anumite fapte esențiale despre Helva, lucruri pe care Centrala avea să le afle mai târziu. Cei din Centrală trebuiau să se mulțumească cu ceea ce aveau și să spere că dozele masive de psihologie de „scoică” pe care i le induceau îi vor fi de ajuns, pentru a face față situației deosebite în care se afla și la sarcinile neobișnuite pe care urma să le îndepli-nească. O navă condusă de un creier uman nu avea voie să o ia razna, ținând cont de resursele cheltuite de Centrală pentru construcția acestor nave-cercetaș. Desigur, navele conduse de creiere umane trecuseră demult de faza experimentală. Majoritatea bebelușilor supraviețuiseră tehnicilor de manipulare a glandei pituitare prin care corpurile lor erau oprite din creștere, eliminând astfel necesitatea mutării lor din capsulele mici în unele mai mari. Și doar foarte, foarte puțini au murit când s-a făcut conexiunea finală cu tablourile de control ale navei sau cu cele ale platformei industriale. Cei care trăiau în aceste cochilii semănau cu oamenii-pitici ajunși la maturitate, indiferent de natura malformației pe care o avu-seseră la naștere, dar creierele lor, bine orientate, nu ar fi schimbat locul nici măcar cu cel mai frumos și sănătos corp din Univers.
Așa că, vreme de ani buni (și fericiți), Helva se mișcă repede și cu ușurință în cochilia ei, jucându-se împreună cu colegii ei de clasă jocuri de genul Stall sau Power-Seek, făcându-și lecțiile despre traiectorii stelare, tehnici de propulsie, computere, logistică, igienă mentală, psihologia de bază a extratereștrilor, filologie, istoria spațiului cosmic, lecții de drept, de trafic, de codare și decodare care, în cele din urmă, o transformară într-un cetățean logic, informat și inteligent. De o mai mare importanță pentru profesorii ei decât pentru ea, era faptul că Helva absorbea perceptele condiției ei la fel de ușor pe cât își absorbea lichidele nutritive, care o mențineau în viață. Avea să vină și ziua în care va fi recunoscătoare pentru răbdarea și perseverența cu care asimila această educație, la nivelul subconștientului.
Dar viața și educația Helvei nu erau doar subiectul profesorilor ei, ci și al asociațiilor umanitare, care se ocupau de nedreptățile ce ar fi putut fi comise nu doar asupra oamenilor, ci și asupra extratereștrilor. O astfel de asociație se inflamă peste măsură în legătură cu „copiii” cochiliilor, exact în ziua când Helva împlinea 14 ani. Când nu au mai avut ce face, cei de la Centrul Lumilor ridicară din umeri și aranjară un tur al Laboratorului școlii. Turul începu în stil mare, cu fotografiile și istoria medicală a fiecărui caz în parte. Foarte puține dintre aceste asociații ajungeau să vadă mai mult de câteva fotografii, de obicei cele timpurii. Majoritatea obiecțiilor lor în ceea ce privește „cochiliile” erau demontate de ușurarea pe care o simțeau când vedeau că aceste corpuri „hidoase” (pentru ei) erau, slavă Domnului, bine ascunse de ochii publicului.
Clasa Helvei era la ora de Arte Frumoase, o materie din multele care formau programul ei încărcat. Își activase unul dintre instrumentele ei microscopice, pe care mai târziu avea să le folosească pentru a repara, minuțios, diverse componente ale tabloului de control. Tema ei era una de anvergură – o copie după Cina de Taină – iar pânza pe care lucra era, de fapt, partea plată a unui dop de plută. Își ajustase vederea la nivelul potrivit. În timp ce lucra, începu, fără să-și dea seama, să îngâne niște sunete ciudate. Oamenii din cochilii își foloseau propriile corzi vocale și diafragme, dar sunetul ieșea, de fapt, prin microfoane și nu pe gură. Îngânatul Helvei avea o vibrație curioasă, caldă, aproape dulce chiar, pentru un sunet scos de microfon.
continuarea în ediția tipărită
Electro-encefalograma, în mod neașteptat, fu favorabilă în întregime. Vestea fu transmisă părinților, care așteptau îndurerați. Acum, urma alegerea finală și cea mai grea: să permită eutanasierea copilului sau să accepte ca acesta să devină un creier „încapsulat”, un mecanism-ghid, pentru inițierea în una din multele și curioasele profesii ale vremurilor. Dacă alegeau a doua variantă, copilul lor nu ar fi suferit nicio durere, ducându-și existența confortabil, într-o cochilie de metal, din care, timp de câteva secole, și-ar fi putut oferi serviciile neobișnuite Centrului Lumilor.
Ea a rămas în viață și i s-a dat numele de Helva. În primele ei trei luni de legumă, și-a fluturat ghearele îndoite, a dat slab din piciorușele butucănoase și s-a bucurat de viața simplă de bebeluș. Nu era singură în infirmeria specială; mai erau alți trei bebeluși ca ea. Dar, în curând, cu toții urmau să fie mutați în Laboratorul Central al școlii, unde trebuia să înceapă de-licata lor transformare.
Unul dintre bebeluși a murit în transferul inițial, dar din „clasa” Helvei alți șaptesprezece au prosperat în cochiliile lor de metal. În loc să dea din picioare, răspunsurile neuronice ale Helvei îi porneau roțile; în loc să apuce lucruri cu mâinile, manipula extensii mecanice. Pe măsură ce se maturiza, i se adăugau din ce în ce mai multe extensii și programe, pentru a fi capabilă să opereze acele mecanisme care mențineau funcționarea corectă a unei nave spațiale. Căci Helva fusese destinată a fi „creierul”, jumătatea unei nave de cercetare, împreună cu un bărbat sau o femeie, la alegerea ei, care urma să fie jumătatea mobilă. Ea făcea acum parte din elita celor asemenea ei. Testele ei inițiale de inteligență fuseseră peste limita normală, iar felul în care se adaptase fusese, de asemenea, neobișnuit de rapid. Atâta vreme cât dezvoltarea ei în interiorul scoicii urma să se deruleze fără probleme și la nivelul așteptărilor – și testele arătau că, deocamdată, nu existau efecte secundare – viața Helvei avea să fie deosebită, bogată și neobișnuită, cu mult diferită de ceea ce ar fi însemnat dacă s-ar fi născut „normală”.
Totuși, nicio diagramă a circumvoluțiunilor creierului ei și nici testele inițiale de inteligență nu au înregistrat anumite fapte esențiale despre Helva, lucruri pe care Centrala avea să le afle mai târziu. Cei din Centrală trebuiau să se mulțumească cu ceea ce aveau și să spere că dozele masive de psihologie de „scoică” pe care i le induceau îi vor fi de ajuns, pentru a face față situației deosebite în care se afla și la sarcinile neobișnuite pe care urma să le îndepli-nească. O navă condusă de un creier uman nu avea voie să o ia razna, ținând cont de resursele cheltuite de Centrală pentru construcția acestor nave-cercetaș. Desigur, navele conduse de creiere umane trecuseră demult de faza experimentală. Majoritatea bebelușilor supraviețuiseră tehnicilor de manipulare a glandei pituitare prin care corpurile lor erau oprite din creștere, eliminând astfel necesitatea mutării lor din capsulele mici în unele mai mari. Și doar foarte, foarte puțini au murit când s-a făcut conexiunea finală cu tablourile de control ale navei sau cu cele ale platformei industriale. Cei care trăiau în aceste cochilii semănau cu oamenii-pitici ajunși la maturitate, indiferent de natura malformației pe care o avu-seseră la naștere, dar creierele lor, bine orientate, nu ar fi schimbat locul nici măcar cu cel mai frumos și sănătos corp din Univers.
Așa că, vreme de ani buni (și fericiți), Helva se mișcă repede și cu ușurință în cochilia ei, jucându-se împreună cu colegii ei de clasă jocuri de genul Stall sau Power-Seek, făcându-și lecțiile despre traiectorii stelare, tehnici de propulsie, computere, logistică, igienă mentală, psihologia de bază a extratereștrilor, filologie, istoria spațiului cosmic, lecții de drept, de trafic, de codare și decodare care, în cele din urmă, o transformară într-un cetățean logic, informat și inteligent. De o mai mare importanță pentru profesorii ei decât pentru ea, era faptul că Helva absorbea perceptele condiției ei la fel de ușor pe cât își absorbea lichidele nutritive, care o mențineau în viață. Avea să vină și ziua în care va fi recunoscătoare pentru răbdarea și perseverența cu care asimila această educație, la nivelul subconștientului.
Dar viața și educația Helvei nu erau doar subiectul profesorilor ei, ci și al asociațiilor umanitare, care se ocupau de nedreptățile ce ar fi putut fi comise nu doar asupra oamenilor, ci și asupra extratereștrilor. O astfel de asociație se inflamă peste măsură în legătură cu „copiii” cochiliilor, exact în ziua când Helva împlinea 14 ani. Când nu au mai avut ce face, cei de la Centrul Lumilor ridicară din umeri și aranjară un tur al Laboratorului școlii. Turul începu în stil mare, cu fotografiile și istoria medicală a fiecărui caz în parte. Foarte puține dintre aceste asociații ajungeau să vadă mai mult de câteva fotografii, de obicei cele timpurii. Majoritatea obiecțiilor lor în ceea ce privește „cochiliile” erau demontate de ușurarea pe care o simțeau când vedeau că aceste corpuri „hidoase” (pentru ei) erau, slavă Domnului, bine ascunse de ochii publicului.
Clasa Helvei era la ora de Arte Frumoase, o materie din multele care formau programul ei încărcat. Își activase unul dintre instrumentele ei microscopice, pe care mai târziu avea să le folosească pentru a repara, minuțios, diverse componente ale tabloului de control. Tema ei era una de anvergură – o copie după Cina de Taină – iar pânza pe care lucra era, de fapt, partea plată a unui dop de plută. Își ajustase vederea la nivelul potrivit. În timp ce lucra, începu, fără să-și dea seama, să îngâne niște sunete ciudate. Oamenii din cochilii își foloseau propriile corzi vocale și diafragme, dar sunetul ieșea, de fapt, prin microfoane și nu pe gură. Îngânatul Helvei avea o vibrație curioasă, caldă, aproape dulce chiar, pentru un sunet scos de microfon.
continuarea în ediția tipărită
