Colectia de povestiri sci-fi

În ultimele clipe ale relaþiei lor, pentru cã Hannah urma sã se transforme, îi oferi lui Felix un alt fel de amintire. Se aflau pe o plajã, care, cel puþin, le era familiarã. Dar flora ºi fauna din jur pãreau total strãine:  copacii se înãlþau ca niºte turnuri, cu frunze înmugurite doar în vârf, alþii erau încãrcaþi cu obiecte sferice, fructe, probabil nuci, având culori pe care Felix nu le mai vãzuse, iar animalele zburãtoare aveau pene ridicole ºi ciocuri ascuþite, ciudate.
Hannah, care de obicei alegea decoruri fami-liare din trecutul lor îndepãrtat - cu excepþia acelei perioade abstracte de acum 1082 ani – era pe punctul de a-ºi pierde controlul.
- De ce asta? întrebã Felix, plimbându-se alãturi de ea prin nisipul alb ºi cald. ªi de ce aceastã fustã coloratã? El ar fi vrut sã se refere ºi la ºira-gul de flori din jurul gâtului ei, dar nu dorea sã o bombardeze cu prea multe întrebãri în aceste momente dificile.
Hannah se chinuia sã rãspundã.
- Aº putea sã-þi dau câteva motive plauzibile. Dar ar pãrea mai curând speculaþii, ºtiind mai ales ce o sã se întâmple.
κi deschise un pic sufletul, lucru rar, dar nu fãrã precedent, iar Felix o studie cu atenþie.
- Aºa s-ar pãrea, zise el, fixând-o cu privirea, de parcã ar fi putut sã-ºi întipãreascã în minte imaginea ei, sã pãstreze tot ceea ce iubea la ea, ca sã îndepãrteze singurãtatea inevitabilã. Condiþii viitoare, presupun.
Pentru ultima datã, ea s-a apropiat de el, ºi au continuat plimbarea cãtre valurile înspumate.
- Nu vreau sã se termine, se confesã Hannah. Te invidiez. Tot nu pricep cum poþi tu sã nu te gândeºti la asta.
- Nu mã gândesc la ce?
Ea rãspunse cu zâmbetul ei candid, un zâmbet pe care Felix  nu putea sã creadã cã alte condiþii viitoare l-ar putea schimba.
- Nostim, zise ea. Ultimul om din univers ºi nu vrea sã se gândeascã la ce s-ar putea întâmpla dupã dispariþia  lui.
- De ce sã-mi bat capul? Altceva ar fi dacã te-aº pãrãsi...
- Ei bine, eu mã gândesc la asta. Care e inversul timpului unei inimi zdobite?
- Dupã ce te vei transforma, o sã-þi aparã chiar în faþa ta.
Pentru o clipã, valurile le cuprinserã picioarele goale, dar curând oceanul se liniºti, rãmânând doar mici încreþituri la suprafaþã.
- Cred cã se va întâmpla din clipã în clipã. Hannah îºi coborî capul pentru a-ºi privi picioarele cufundate în nisipul umed, din care ieºeau bule de aer, plesnind în jurul lor. Apoi îºi ridicã privirea spre Felix.
- Ce pãcat cã am atât de puþin timp sã-mi amintesc de acest moment. Perioada aceea, în care s-a derulat totul cu vitezã, fãrã sã ºtim ce puþin ne-a mai rãmas...
- O sã-mi aduc eu aminte pentru tine. ªi când va veni vremea mea....
Se opri brusc, dându-ºi seama cã deja se întâmplase. Nimic nu se schimbase în jurul lui. Plaja lui Hannah  era intactã, iar ea însãºi aproape cã nu se  miºcase. Era de aºteptat, chiar necesar. Acesta poate sã fi fost sfârºitul cauzal al  universului lui Hannah, iar legile de conservare ale fizicii  impuneau o convergenþã instantanee între Hannah din trecut ºi strãina din viitor.
Schimbãrile deveneau clare, evidente pentru Felix, deja istoriile erau divergente, nu doar pentru cã miºcãrile femeii pãreau nenaturale ºi intermitente, ci ºi din cauza felului în care îl privea. Nu mai putea vedea dragoste în ochii ei, dar nici privirea unei strãine. De fapt, Felix îºi imaginã cã ea aºtepta ceva cu nerãbdare. Dar ce sã aºtepte? Deoarece ºi aceastã strãinã din faþa lui se apropia de sfârºitul existenþei ei cauzale. În câteva clipe din viitorul ei subiectiv, adicã  momente din trecutul lui Felix, conºtiinþa acestei femei va înceta sã mai existe, odatã ce se contopea cu Hannah. Toate amintirile sale ºi-ar pierde contextul, toatã istoria ei ar fi sechestratã într-un viitor necunoscut. Cu alte cuvinte, universul acestei femei era pe cale sã disparã.