Colectia de povestiri sci-fi

În cei treizeci ºi trei de ani, de când cumpãrase Mystery Hill de la Ford Albritton, dupã ce acesta fãcuse cancer la limbã ºi nu se mai putea ocupa de afacere, Ken Kassarjian fusese „demascat” de atâtea ori, cã nici nu mai þinea minte numãrul revistelor ºi al ziarelor care scriseserã despre el. Aproape în fiecare an, mai ales în perioadele de declin economic, când universitãþile se umpleau de tineri care ºtiau cã nu aveau sã-ºi gãseascã de lucru dupã absolvire, pe proprietatea sa îºi fãcea apariþia câte un scormonitor dintr-ãsta, fãcând tot felul de cercetãri ºi mãsurãtori. Întrebãrile pe care i le punea de obicei erau acelaºi: „nu þi-e ruºine sã profiþi de oameni cu o astfel de scamatorie, cãci ºtii foarte bine cã e imposibil ca apa sã curgã în sus”, „cum poþi sã faci una ca asta” la care Ken rãspundea, invariabil, cã „el crede în aceastã mi-nune”. ªi nu numai el, ci ºi oamenii care veneau sã vadã minunea.
Înþelegea foarte bine de ce profesorii ºi jurna-liºtii se strãduiau sã-l demaºte sau, în cel mai bun caz, sã scrie un articol ironic despre „irascibilul” Ken ºi capcana sa pentru turiºti. Apa nu ar trebui sã curgã în sus. Dacã acest lucru era posibil aici, atunci de ce nu ar fi posibil ºi în altã parte ºi, în cazul acesta, lumea s-ar întoarce cu fundul în sus ºi pisicile ºi câinii ar deveni cei mai buni prieteni, iar sfârºitul lumii ar fi iminent. Adevãrul e cã pe Ken îl enervau mai mult cei care credeau ºi care soseau în grupuri, ca vechii pelerini de pe vremuri, pe timpul verii. Simþea cã, dacã avea sã mai audã încã o poveste despre liniile energetice de sub pãmânt ºi despre extratereºtrii care locuiau la Polul Nord sau despre vârtejurile interdimensio-nale, avea sã-ºi piardã minþile ºi sã facã un lucru nesãbuit. Cei mai rãi erau cei din grupul Reptilienilor, care reuºiserã sã amestece fiecare teorie a conspiraþiei, începând de pe vremea Piramidelor ºi pânã azi, într-o Mare Teorie Unificatã a Prostiei. I-au dat tot felul de cãrþi ºi au sfârºit prin a-l acuza cã e un Reptilian, ceea ce pe Ken îl jigni pentru cã, odatã cu trecerea anilor, faþa i se umpluse de riduri. Imaginea sa despre sine avu de suferit, cãci el încã se mai credea tânãrul acela subþire ºi rãu care luptase de douã ori în Vietnam. În astfel de ocazii (dar numai atunci) Ken se trezea mormãind: „Nu de asta mi-am servit eu patria, ca niºte oameni duºi cu pluta sã mã facã ºopârlã”. Evident, astfel de ieºiri ostile nu fãceau, pentru interlocutorii sãi, decât sã dovedeascã o datã în plus faptul cã era, într-adevãr, un Repti-lian. Lucru ce reieºea clar din articolele despre el ºi Mystery Hill apãrute în cel puþin doisprezece reviste despre diversele conspiraþii din lume, reviste pe care le primea regulat, în ceea ce el considera un gest de triumf din partea autorilor care îl intervievaserã.
În semn de rãzbunare, se mândrea cã avusese ºi el un mic rol în apariþia acestor teorii – ºi aici se gândea la plutonul din care fãcuse parte, deºi nu fusese decât un simplu mecanic, la urma urmelor. Se pare cã Reptilienii Vietnamezi, din care ar fi fãcut el parte, sau poate erau Reptilienii Comuniºti, puteau levita sau aºa ceva. Dar Ken nu-ºi pierdea vremea cu cititul articolelor, deºi le primea regulat.
Era o zi de miercuri, dupã Ziua Eroilor, când minivanul Toyota, condus de profesoarã opri în parcare. Ken îi ghici meseria din prima. Lãsã jos grebla – cu care tocmai nivelase terenul de golf între a patra ºi a unsprezecea gaurã – ºi spuse:
- Hai, spune drept, ºi tu crezi cã sunt un Reptilian, nu?
Femeia îl privi miratã.
- Reptilian?