Colectia de povestiri sci-fi

Pãºi prin încrengãtura de liane ºi crengi, de frunze pline de apã, de parcã ar fi cãlcat pe cioburi de sticlã; fiecare pas pe care îl fãcea era foarte atent studiat ºi, din cauzã cã încerca din rãsputeri sã vadã dincolo de perdeaua vegetalã. Umbrele îºi bãteau joc de imaginaþia lui. Fiecare plantã mai rãsãritã îi apãrea ca un monstru.
Ignorând durerea din coapsã, care îi fusese reactivatã de o ramurã de copac de care se lovise destul de puternic, încerca sã scaneze orizontul ºi sã asculte sunetele îndepãrtate, dar clare, ale bãtãliei. Printr-o deschizãturã a pãdurii de smarald, zãri o razã roºiaticã strãbãtând cerul acoperit de nori.
Ce naiba fãcea el aici? El, Willie Solman, care pânã atunci nu fusese în stare sã omoare nicio furnicã. Ce naiba cãuta el în infanteria marinã astralã, încercând sã ucidã niºte creaturi pe care nu le mai vãzuse pânã atunci, decât în niºte filmuleþe de rãzboi? Totul i se pãrea nebunie curatã. Ura crimele, tot acest rãzboi pentru cucerirea unui sector uitat de lume din galaxie. Ce legãturã aveau toate acestea cu el? Nu era treaba lui sau cel puþin nu fusese, pânã când Guvernul scosese de la naftalinã o lege care-i rãpise viaþa liniºtitã. Nebunie curatã. Nu avea ce cãuta aici. Locul lui era acasã, pe scena de la Bad Penny, unde cânta blues.
În schimb, iatã-l aici... deºi habar nu avea unde era – unde anume în spaþiu ºi unde pe aceastã planetã. O ambuscadã îl îndepãrtase de plutonul sãu. Imaginile haotice încã îi jucau înaintea ochilor. Sânge peste tot, focuri de armã urmate de urlete de durere, ordine strigate de ofiþeri, care pentru el nu aveau niciun sens. Gilmore, Fitzgerald ºi micul Jose cãzuserã, toþi trei, seceraþi la prima rafalã, cu trupurile gãurite ca niºte site. El se aruncase la pãmânt când începuse atacul. Înþepenit de fricã, nu se miºcase decât atunci când auzise ordinul de retragere. Dar unde sã te retragi?
S-a târât peste cadavrele arse, lupta continuând în jurul lui, s-a târât pânã l-au lãsat puterile. Trecu multã vreme pânã îºi dãdu seama cã era rãnit. La prima lui luptã nu apucase nici mãcar sã tragã piedica armei. Din câte îºi putea da seama, toatã lumea murise ºi tot nu reuºise sã vadã una din creaturile împotriva cãrora trebuia sã lupte.
În schimb auzise o grãmadã de poveºti despre ele. Poveºti de genul acelora pe care le spunea sergentul Bortman, care mai ucisese „pocitanii” pe Vega 7. Sergentul nu folosea termenul „a ucide”, ci „a extermina”. Obiºnuia sã le povesteascã despre sângele lor, subþire ºi albastru, despre trãsãturile lor hidoase ºi despre faptul cã-ºi devorau proprii morþi. Willie nu era sigur cã tot ce le spunea Bortman era adevãrat, dar poveºtile, adevãrate sau nu, fuseserã suficiente pentru a-l determina sã dezerteze. Dar unde naiba sã se ducã?
Aparatul de comunicaþie din cascã nu emitea decât niºte zgomote înfundate, aºa cã hotãrî sã-l închidã. Ecranul de pe cascã era ºi el mort, la fel ca GPS-ul. Mânerul armei automate M-90, pe care îl þinea în mânã, nu-l fãcea sã se simtã, nici el, prea în siguranþã, dar acum mãcar îi trãsese piedica. Problema era cã nu ºtia încotro sã o ia. Sã se îndepãrteze de câmpul de luptã? Cum? Cãci nu-ºi putea da seama de unde veneau focurile de armã. Însã trebuia sã o ia din loc, pentru cã aºteptând cine-ºtie-ce nu l-ar ajuta prea mult.
Cerul fu strãbãtut de o altã rachetã, iar pãmântul de sub el se cutremurã. Aerul era umed ºi mirosea a mucegai. Willie putea sã-ºi simtã propria sudoare în gurã. Umezeala îi era impregnatã în piele ºi, cu fiecare pas pe care îl fãcea, i se pãrea cã se afundã tot mai mult în miezul acestei planete duºmãnoase.
Dãdu la o parte cu þeava armei o altã frunzã uriaºã ºi sãri peste un buºtean. ªoldul rãnit începu sã-i amorþeascã. Spera cã e un semn bun.
Simþi, nici el nu ºtia cum, cã urmeazã sã fie lovit. Sãri într-o parte, cu o uºurinþã de care nu se ºtia capabil. κi ridicã arma, gata sã tragã în tot ce miºcã ºi vãzu o membranã lungã ºi verde ricoºând în tufiºurile de lângã el. Tendonul aparþinea, din câte îºi putea da seama, unei creaturi sub formã de broascã, de mãrimea unei vaci. Arãtarea nu avea nici ochi ºi nici picioare, cel puþin el nu le zãrise, ci doar o adunãturã de þepi în partea superioarã, acolo unde, bãnuia el, ar fi trebuit sã se afle capul. Nu-ºi dãdea seama dacã creatura din faþa sa era de origine animalã, vegetalã sau, pur ºi simplu, cine ºtie ce capcanã de-a extratereºtrilor.
Strânse arma cu putere în timp ce se apropie de ea, rugându-se în sinea lui sã nu fie chiar în direcþia de atac a fiarei. Trecu de ea fãrã sã fie atacat, dar asta nu-l fãcu sã se simtã mai în siguranþã, cãci era sigur cã în curând avea sã dea ºi de alte astfel de arãtãri.