Colectia de povestiri sci-fi

ascunde astfel de lucruri la infinit. În sfârºit, un hoþ de diamante de pe Pãmânt a încercat sã fure comoara cea mai de preþ a Muzeului din Meridian City – Zeiþa Sirenã.
- Dar e absurd, am izbucnit eu. Desigur, e un obiect foarte valoros, dar nu e totuºi decât o bucatã de rocã. La fel de bine ai putea sã încerci sã o furi pe Mona Lisa.
Inspectorul rânji, vesel:
- Pãi, s-a încercat ºi asta, zise el. Probabil cã din acelaºi motiv. Existã colecþionari care ar da o avere pentru un asemenea obiect, chiar dacã asta înseamnã sã-l þinã doar pentru ei. Nu-i aºa, domnule Maccar?
- Perfect adevãrat, fu de acord negustorul de artã. În afacerea mea întâlneºti o mulþime de oameni nebuni.
- Ei bine, flãcãul ãsta – numele lui e Danny Weaver – a fost, probabil, bine plãtit de unul din co-lecþionarii ãºtia ciudaþi. ªi, dacã nu ar fi avut un ghinion incredibil, ar fi reuºit sã-ºi ducã treaba la capãt.
Din difuzoarele de pe aeroport, o voce începu sã-ºi cearã scuze pentru mica întârziere, cauzatã de o ultimã verificare a rezervoarelor de combustibil, ºi ceru unor pasageri sã se prezinte la Biroul de Informaþii. În timp ce ascultam anunþul, am încercat sã-mi reamintesc puþinele lucruri pe care le ºtiam despre Zeiþa Sirenã. Deºi nu vãzusem niciodatã originalul, aveam, la fel ca majoritatea turiºtilor care se întorceau de pe Marte, o copie în bagaje. Aceasta purta certificatul de garanþie oferit de Biroul Antichitãþilor de pe Marte, care mã asigura cã „aceastã reproducere la dimensiunile originale reprezintã copia fidelã a aºa-numitei Zeiþe Sirene, descoperite în zona Mare Sirenium, de cea de a treia Expediþie, în A.D. 2012 (Anul Marþian 23)”.
Era de mirare cã un obiect atât de mic putuse sã iºte atâtea controverse. Avea doar nouã-zece centimetri înãlþime ºi, dacã l-ai fi zãrit într-un muzeu de pe Pãmânt, nu i-ai fi acordat mai mult de câteva secunde. Pe roca din care era format era imprimat capul unei femei tinere, cu trãsãturi uºor orientale, cu lobii urechilor alungiþi, cu pãrul cârlionþat, lipit de cap ºi cu o expresie de plãcere sau de surprindere întipãritã pe faþã. ªi atât.
Dar piatra în sine era consideratã atât de enigmaticã încât dusese la apariþia a vreo douãsprezece secte religioase ºi scosese din minþi o grãmadã de oameni de ºtiinþã. Cãci un cap perfect omenesc nu avea ce sã caute pe Marte, a cãrei singurã formã inteligentã de viaþã erau crustaceele – „lobsteri civilizaþi” – cum le plãcea ziarelor sã îi numeascã. Marþienii aborigeni nu apucaserã sã zboare în spaþiu niciodatã ºi, oricum, civilizaþia lor, dacã o fi existat vreodatã, ar fi trebuit sã disparã cu mult timp înainte de apariþia omului pe Pãmânt.
Aºa cã nu era de mirare cã Zeiþa reprezenta misterul numãrul unu al Sistemului Solar. Deºi, eu unul, mã îndoiesc cã cineva avea sã-i dea de capãt, cel puþin în era noastrã.
- Planul lui Danny a fost încântãtor de simplu, continuã inspectorul. ªtiþi cu toþii cât de mort e un oraº marþian duminica, când totul e închis ºi coloniºtii stau acasã ºi se uitã la emisiunile TV de pe Pãmânt. Pe chestia asta s-a bazat ºi el când s-a cazat la un hotel din partea de vest a oraºului, vineri dupã-amiazã. ªi-a spus cã are sâmbãta la dispoziþie ca sã studieze muzeul ºi toatã duminica sã-ºi ducã treaba la bun sfârºit. Iar luni dimineaþa nu avea sã fie decât unul din sutele de turiºti care se întorc pe Pãmânt...
- Aºa cã, sâmbãtã dimineaþa, a fãcut o plimbare prin pãrculeþ ºi a trecut în partea de est a oraºului, unde se aflã muzeul. Dacã nu ºtiaþi, numele oraºului, Meridian, vine de la faptul cã se aflã exact pe longitudinea de 180 de grade; în parc se aflã chiar ºi o piatrã imensã, pe care scrie PE AICI TRECE MERIDIANUL, astfel încât turiºtii sã se poatã fotografia stând între cele douã emisfere. E uimitor cum oamenii se amuzã atât de mult cu astfel de lucruri.
- Danny ºi-a petrecut toatã ziua vizitând muzeul, ca orice turist hotãrât sã profite cât mai mult de banii cheltuiþi. Dar, când a sosit ora închiderii, nu a plecat: s-a ascuns într-una din galeriile închise pentru public, în care angajaþii muzeului începuserã sã construiascã un Canal din Perioada Târzie, rãmas neterminat din lipsã de fonduri. A stat acolo pânã la miezul nopþii, în eventualitatea cã în clãdire ar mai fi rãmas vreun cercetãtor mult prea entuziast. Apoi, s-a apucat de treabã.
- O clipã, l-am întrerupt. Dar cum rãmâne cu paznicul de noapte?
- Dragul meu prieten! Pe Marte nu-ºi pot permite un asemenea lux. Nu existã nici mãcar alarme sonore cãci, la urma urmei, cui i-ar putea trece prin cap sã fure niºte bucãþi de piatrã? Ce-i drept, Zeiþa era închisã într-o cutie din metal ºi sticlã, ca nu cumva sã-i vinã idei vreunui vânãtor de suveniruri. Dar, chiar dacã ar fi fost furatã, hoþul nu s-ar fi putut ascunde nicãieri, pentru cã s-ar fi descoperit imediat ºi nimeni nu ar fi putut pãrãsi planeta fãrã sã fie cercetat.