Colectia de povestiri sci-fi

Dacã ar fi fost o persoanã cãreia sã nu-i pese, Joachim Farmer  n-ar fi ascultat ºtirile dimineaþa, înainte de a merge la serviciul sãu tihnit, de funcþionar public, unde-ºi fãcea conºtiincios treaba, vreme de opt ore pe zi, cinci zile pe sãptãmânã. Cu sentimentul cã informându-se îºi face pânã la capãt datoria faþã de comunitatea localã care îi plãtea salariul, le-a ascultat cu o ureche, în timp ce-ºi sorbea cafeaua, aºa cum fãcea în fiecare dimineaþã, de cinci ani de când se mutase în mãruntul Farwell, cu cei trei sute de mii de locuitori ai sãi. Mãrunt e un mod de a spune, însã, firesc pentru cineva care venea din megalopolisul L.A.
Aºa, de la radio, a aflat de norul radioactiv care plana de trei zile peste oraº.
La început nu i-a venit sã creadã. Autoritãþile fãcuserã tot posibilul sã ascundã locuitorilor sumbra ºtire, chipurile pentru a evita panica, însã un reporter curajos aflase ºi o difuzase imediat. Iar acum, autoritãþile, întrebate de acelaºi brav reporter, dãdeau din colþ în colþ.
κi terminã grãbit cafeaua ºi ieºi preocupat din casã, uitând sã încuie uºa în urmã. Serviciul sãu se afla la doar zece minute de mers pe jos; nu lua niciodatã maºina ca sã ajungã la birou, zicân-
du-ºi cã puþinã miºcare nu stricã.
În cap îi rãsunau încã teoriile vehiculate la ºtiri: cã ruºii sau poate chinezii detonaserã o bombã nuclearã, iar armata þinea totul secret. Sau, dimpotrivã, cã tot armata fãcuse o greºealã ºi scãpase de sub control o rachetã cu ogivã nuclearã, iar acum încerca sã muºamalizeze incidentul. Sau cã avusese loc un accident grav la centrala nuclearo-electricã de la poalele muntelui Up Forwell, aflatã la nici zece mile de oraº, iar Guvernul, do-minat de oligarhii energiei, fãcea tot posibilul sã ºteargã urmele.
Joachim simþi mânia cum creºte în el. Îl cuprinse o furie cum nu mai cunoscuse niciodatã: Guvernul federal, ale cãrui legi le respecta cu atâta sfinþenie cã nu primise nici mãcar vreo amendã de circulaþie, cãruia îi plãtea impozite ºi pe care îl votase, îi înºelase încrederea. Lui ºi celorlalþi locuitori - încrederea a trei sute de mii de buni americani care trãiau ºi munceau în Farwell. Lumea din jur dispãru; nu mai existau decât el ºi furia sa colosalã. Abia remarcã zeci sau poate sute de alþi oameni nervoºi care mergeau reflex în aceeaºi direcþie ca ºi el, anume spre Primãrie.
În schimb nu mai remarcã momentul în care s-a transformat, împreunã cu ceilalþi, aºa cum în urmã cu aproape douã sute de ani profeþise Gustave LeBon, într-un simplu element al unei mul-þimi furibunde, formatã din oameni la fel de furioºi ca ºi el, practic condamnaþi la o moarte du-reroasã, prin iradiere, fãrã ca nimeni sã fi avut mãcar decenþa sã le-o spunã.
Privi cu ochi injectaþi de urã, alãturi de ceilalþi, Primãria, fãrã sã o mai recunoascã, deºi în clãdire se afla ºi biroul sãu de funcþionar pe care îl împãrþea cu alþi ºapte colegi. Din pumnii încleºtaþi amarnic îi izvorârã ºuviþe de sânge provocate de unghiile adânc înfipte în carne. Adrenalina urcã clocotitor în creier, iar furia faþã de autoritãþi atinse paroxismul când îºi aminti ultimele cuvinte, auzite înainte de a ieºi din casã, ale reporterului de la ºtiri: în aceste zile fiecare locuitor din Farwell ar fi putut avea deja în corp un gram sau mai mult de substanþe radioactive, care pãtrunseserã prin aerul respirat, prin apã sau alimente, toate infestate.
Deja în piaþa din faþa Primãriei se adunaserã mii de oameni furioºi pe autoritãþi ºi încã mai continuau sã soseascã. Rândurile se strângeau tot mai mult; devenise imposibil chiar ºi pentru un ac aruncat în mulþime sã atingã pãmântul. Piaþa centralã devenise absolut neîncãpãtoare pentru toþi cei care vroiau sã îºi strige în cor furia de a fi devenit morþi încã vii în faþa primarului, a consilierilor, a guvernatorului, a congresmenilor sau chiar a preºedintelui însuºi.
Însã la balconul imens al clãdirii, de unde de obicei politicienii îºi þineau discursurile sforãitoare ºi mincinoase sau adresau urale ipocrite de Ziua Recunoºtinþei sau de Crãciun, de aceastã datã nu veni nimeni. În schimb, politicienii tri-miseserã camioanele cu prelate verde bãlþat, pline cu soldaþi din Garda Naþionalã care începurã imediat sã desfãºoare bariere de sârmã ghimpatã, cu care sã protejeze Primãria. Puseserã pe poziþii ºi câteva tunuri cu apã, în ideea de a descuraja eventualii amatori de geamuri sparte.
Cineva a strigat ceva neinteligibil. Poate îl lovise unul din soldaþi. Poate se sufoca în înghesuialã. Poate nu îºi accepta sfârºitul.
Sau poate pur ºi simplu se revoltase.
Era mai mult un rãget, ca al unui animal rãnit, fãrã nimic uman în el, care a fost imediat reluat de mii de elemente ale mulþimii care dobândise individualitate, furând-o în schimb pe cea a oamenilor din care se compunea.
Un imens urlet colectiv, ieºit la unison din mii de guri, fãcu sã vibreze pereþii Primãriei ºi ai clãdirilor din jur. Îngroziþi, sau poate doar impresionaþi, ºirurile de soldaþi impersonali, cu chi-purile ascunse dupã mãºtile de protecþie chimicã ºi radiologicã, au fãcut un pas înapoi.
Acela a fost momentul în care s-a declanºat reacþia în lanþ. Miile de grame de substanþã radioactivã, aflate în tot atâtea mii de trupuri fierbinþi, strâns înghesuite, au atins masa criticã.
Explozia atomicã a vaporizat totul în tãcere: Primãrie, mulþimea cu care se contopise Joachim, oraºul Farwell.
Apoi tunetul detonãrii, care a înlocuit miile de glasuri contopite în imensul strigãt final, s-a rostogolit din nori, lãsând în urmã doar ciuperca nuclearã, deformatã de unda de ºoc reflectatã de muntele Up Forwell, ca un gigantic semn de întrebare.